Nu mă consider o persoană religioasă.
Nu simt că trebuie să merg la biserică ca să fiu mai aproape de Dumnezeu. Pot să-L găsesc oriunde: într-un gând sincer, într-o mulțumire tăcută, într-un gest de bunătate. Asta nu mă face mai puțin creștină. Am crescut într-o familie ortodoxă.
La 14 ani, am ales să mă confirm evanghelică.
Multe dintre sărbătorile ortodoxe nu se regăsesc în calendarul evanghelic. Și totuși, le respect.
Nu pentru că „trebuie”, ci pentru că în ele se ascund lecții despre umanitate.
Ele vorbesc despre oameni, despre cum putem fi mai buni unii cu alții, despre cum alegem să fim.

Zilele astea am citit multe despre Pride.
Că „n-a fost momentul potrivit”. Că „a fost o provocare”. Că „n-a fost cu decență”. Că a fost „imoral”, „ostentativ”, „o ofensă”. A fost prea mult, zic unii.
Dar nu Pride-ul e problema.

Problema reală e reflexul ăsta înrădăcinat de a folosi religia ca armă. De fiecare dată când ceva ne scoate din zona de confort, aruncăm "creștinește" cu pietre. Ne înfoiem în „valori”. Ne apărăm credința cu ură, violență și dispreț.
În schimb, când o femeie e ucisă pe stradă, nu mai e nimeni să invoce creștinismul.
Când mame și copii trăiesc în abuz, în tăcere, în teamă, nu mai sare nimeni să apere „valorile creștine”.

Când persoane cu dizabilități sunt marginalizate, când sărăcia li se pune în cârcă celor vulnerabili, când râdem, judecăm și stigmatizăm, nu mai e nimic „prea mult”.
Acolo unde ar trebui să se vadă compasiune, se vede doar judecată.
Acolo unde ar trebui să fie punți, se ridică ziduri.
Acolo unde ar trebui să fie dragoste e frică, rușine și respingere.

Duhul Sfânt nu vine ca să ne mângâie ego-ul și să ne valideze prejudecățile.
Nu vine să ne aplaude pentru cât de "drepți" credem că suntem.
Nu vine să ne asigure că avem dreptul să respingem, să judecăm, să ne temem.

Vine să ne zdruncine din confortul ipocriziei.
Vine să ne deschidă inimile, tocmai acolo unde ne-am învățat să le ținem închise.
Vine să ne arate că frica nu e iubire, că rușinea nu e credință, că respingerea nu e evlavie.

Asta ar trebui să ne tulbure azi, de Rusalii.
Nu felul în care minoritățile își cer drepturile.

Dumnezeu nu se teme de diversitate.
Noi suntem cei care o facem.

El ne cheamă, din nou și din nou, să iubim.
Pe toți. Acolo unde sunt. Așa cum sunt.