Circulă de ieri pe aici rezultatul unui sondaj care arată că 66% dintre români cred că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun.

Am citit o grămadă de păreri. Unii sunt consternați. Alții refuză să creadă că rezultatul e real.

Eu atâta zic: e trist.

Sunt născută în ’93. Nu am trăit comunismul, dar nici nu pot spune că nu știu ce a însemnat.

La școală ni s-au arătat filme, documentare, mărturii cutremurătoare. Mă întrebam atunci cum naiba au rezistat oamenii aceia. Mai sunt întregi la minte după tot ce li s-a întâmplat?

Acasă, ai mei ne-au povestit cum stăteau la cozi, cât de frig era în casă, cum învățau la lumina lumânării, cum se spălau la lighean, cum erau taxați dacă nu aveau copii sau cum se făcea rost de alimente și produse „pe sub mână”.

Da, au fost și momente frumoase. Dar puține. Și greu câștigate.

Unul dintre cele mai lăudate „avantaje” pe care încă îl tot aud — culmea, și de la unii mai tineri ca mine — e că aveai un loc de muncă asigurat. Ah, și o locuință.

Nu-și pune niciunul întrebarea: cu ce preț?

Cum am ajuns să idealizăm perioada asta?

Nici nu mai are rost să discutăm acum toate motivele pentru care am ajuns aici, dar cred că trebuie spus un lucru clar: noi, ca societate, n-am avut niciodată un proces real de asumare a comunismului.

Nu ca în Germania, Polonia sau Cehia. Nicio condamnare colectivă. Nicio educație sistematică. Nicio asumare reală.

Și așa au apărut miturile. Așa a apărut nostalgia toxică.

Înțeleg dezamăgirea de azi. O simt și eu.

Trăim într-un sistem care frustrează, care obosește, care ne face să vrem să plecăm. Eu am încercat să schimb ceva. M-am implicat. Am candidat. Și da, e groaznic să vezi cât de greu e să contezi într-o țară în care impostura e normă, nu excepție.

Dar chiar și așa, nu mi-a trecut niciodată prin cap să adulez „epoca de aur”.

Dacă s-ar întoarce mâine?

Așa că am o întrebare sinceră, pentru cei 66%, și nu numai:

Vă puteți imagina măcar ce ar însemna, concret, viața într-un regim comunist, dacă s-ar întoarce mâine?

Nu mai aveți voie să postați orice vreți pe Facebook sau Instagram. Totul e cenzurat. Faci o glumă politică și poți avea probleme. Dacă faci o glumă despre Ceaușescu la școală sau la birou, cineva te poate turna. Și poate nu vei ști niciodată cine.

Uitați de Netflix.

Filmele, televiziunea și informațiile pe care le consumați sunt controlate de stat. Propaganda devine parte din viața de zi cu zi.

Uitați de muzica pe care vreți să o ascultați, când vreți să o ascultați.

Nu mai alegi tu ce ajunge la tine. Aleg alții.

Ai visat vreodată să mergi la Paris, la Berlin sau în vacanță în Grecia?

Nu mai pleci pur și simplu.

Pașaportul și ieșirea din țară nu mai sunt un drept banal. Sunt ceva ce statul poate decide să-ți permită sau nu.

Vrei șampon din magazin? Poate nu este.

Vrei pastă de dinți? Cafea? Carne? Ouă? Ulei?

Poate stai ore întregi la coadă. Poate primești pe cartelă. Poate ajungi la capătul rândului și nu mai găsești nimic.

Vrei apă caldă?

Poate ai câteva ore pe săptămână.

La bloc e frig. Dormi cu două plapume. Îți încălzești apa separat. Te obișnuiești cu lipsurile pentru că nu ai alternativă.

Vrei să citești ce-ți place?

Nu poți conta pe asta. Cărțile, presa și cultura trec prin filtrul cenzurii.

Copiii care se nasc bolnavi sau sunt abandonați ajung în instituții în care mulți cresc fără îngrijire, fără afecțiune și fără șanse reale la o viață normală.

Ai o părere?

O ții pentru tine.

Ți-e frică să vorbești cu colegul de muncă. Nu știi dacă nu cumva e „ochii și urechile Partidului”.

Chiar și acasă, vorbești în șoaptă.

Nu era un „bunicuț care a construit țara”

Ceaușescu nu a fost un bunicuț simpatic care „a construit țara”.

A fost un dictator care a înfometat-o, a izolat-o și a călcat-o în picioare.

Și chiar nu mai avem scuza că nu știm.

Avem internet. Avem acces la arhive, documentare și mărturii. Avem oameni care încă pot povesti ce au trăit.

Tot ce ne lipsește, uneori, e curajul de a recunoaște că adevărul nu ne place.

Că libertatea e grea.

Că democrația e frustrantă, imperfectă și dezordonată.

Dar vine cu ceva ce uităm mult prea ușor să prețuim: alegere și glas.

Adevărul despre comunism nu e o părere.

Realitatea lui a însemnat, pentru milioane de oameni, frig, frică, lipsuri și tăcere.

Vreți „comunismul înapoi”? Atunci gândiți-vă și la tot ce ar trebui să dați înapoi odată cu el.

Libertatea de a vorbi. De a pleca. De a protesta. De a alege. De a citi. De a critica. De a spune că nu vă place cine conduce țara. Sau, mai bine, încercați să înțelegeți ce s-a pierdut pentru ca noi să avem astăzi toate lucrurile astea.

Nu trebuie să ne placă prezentul ca să știm că trecutul a fost greșit.