Cred că Agora Heltau este un proiect de care Cisnădia are nevoie, dar ar fi păcat să-l tratăm doar ca pe încă o reamenajare a centrului.

Am mai refăcut Piața Revoluției în 2013 și atunci vorbeam aproape despre aceleași probleme ca astăzi: prea multe mașini, prea puțin loc pentru oameni, prea puțin verde și prea puțină viață în centru. Pentru investiția de atunci erau prevăzute 1,3 milioane de lei, plus 34.000 de lei pentru proiectare, într-un an în care întregul buget de investiții al orașului era de aproximativ 3,9 milioane. Era, deci, o investiție importantă pentru Cisnădia de atunci.

De data asta cred că trebuie să mergem mai departe. Să gândim centrul împreună cu restul orașului: trafic, transport, infrastructură, accesibilitate, patrimoniu, piață, economie, spații verzi și viața celor care locuiesc aici. Mi-aș dori o consultare publică reală înainte ca soluția să fie decisă, un concurs de soluții și un nou PUG care să pornească inclusiv de la o înțelegere serioasă a istoriei și evoluției Cisnădiei.

Nu cred că trebuie să așteptăm până când tot orașul este „pus la punct” ca să facem Agora. Centrul poate fi primul pas. Dar standardul pe care îl stabilim aici, pentru trotuare, arbori, accesibilitate, infrastructură, patrimoniu și întreținere, ar trebui dus treptat și în restul Cisnădiei.

Pe scurt, nu avem nevoie doar de un centru mai frumos. Avem nevoie de un centru care funcționează mai bine și de un mod mai bun de a face orașul.

Zilele trecute am văzut postarea primarului despre Agora Heltau, proiectul prin care ar urma să fie regenerat centrul istoric al Cisnădiei. M-am uitat la randări, am citit ce se propune și primul meu gând nu a fost că nu-mi place. Din contră. Cred de mult că centrul are nevoie de o schimbare. Mi-aș dori mai puține mașini, mai mult verde și mai multă umbră, locuri în care oamenii să poată sta, nu doar să treacă, clădiri vechi puse mai bine în valoare și un centru în care să existe din nou viață.

Numai că Agora m-a făcut să mă gândesc la ceva mai mare decât Piața Revoluției.

Cisnădia a crescut enorm în ultimele decenii. S-au construit cartiere noi, orașul s-a întins spre Sibiu, au apărut mii de locuințe, traficul a crescut, iar felul în care folosim orașul s-a schimbat. Dar creșterea unui oraș nu se măsoară doar în blocuri, case sau număr de locuitori. Se vede și în felul în care sunt legate între ele cartierele, străzile, școlile, spațiile publice, transportul, economia și centrul.

Și de aici mi-a venit, de fapt, întrebarea din titlu: Cisnădia a crescut. Dar a devenit mai mult oraș?

Agora Heltau mi se pare un moment bun să ne punem întrebarea asta.

Așa că nu vreau să scriu despre de ce nu ar trebui făcut Agora Heltau. Cred că trebuie făcut. Dar dacă tot ne apucăm de unul dintre proiectele care pot schimba cel mai mult Cisnădia în următoarele decenii, mi-ar plăcea să nu ne grăbim să trecem de la niște randări frumoase direct la execuție. Mi-ar plăcea să folosim momentul ăsta ca să ne întrebăm ceva mai mult decât ce pavaj punem, câți arbori plantăm și unde mutăm mașinile.

Ce vrem, de fapt, să fie centrul Cisnădiei peste 20 sau 30 de ani? Și, poate mai important, ce fel de viață vrem să fie posibilă aici?

Întrebarea asta m-a făcut să mă uit puțin în urmă.

Am mai fost aici. În 2013, ''Am băgat buldozerul și am făcut-o.”

Centrul pe care îl vedem astăzi nu este rezultatul unei amenajări vechi de zeci și zeci de ani. Piața Revoluției a trecut printr-o reamenajare importantă în 2013.

Din aproximativ 3,9 milioane de lei prevăzute atunci pentru investițiile întregului oraș, 1,3 milioane de lei erau alocate amenajării Pieței Revoluției și încă 34.000 de lei proiectării. Când lucrarea a fost scoasă la licitație, valoarea estimată era de aproximativ 1,27 milioane de lei fără TVA. Nu am găsit o sursă suficient de clară pentru suma finală plătită și tocmai de aceea prefer să rămân la sumele care pot fi documentate.

Pentru Cisnădia de atunci nu era deloc o investiție mică. Numai amenajarea centrului reprezenta aproximativ o treime din tot bugetul de investiții al orașului din acel an.

Partea care mi s-a părut însă cea mai interesantă nu este suma, ci felul în care era descris centrul. Documentația vorbea despre prea mult spațiu ocupat de circulație și parcări, prea puțin loc pentru pietoni, prea puțină vegetație și umbră și prea puține spații care să-i facă pe oameni să rămână și să socializeze.

Soluția a însemnat eliminarea unei părți din asfalt, pavaj de piatră, bănci, spații plantate, o fântână nouă, eliminarea unor parcări din piață și reorganizarea circulației.

Când citești toate astea în 2026, ai inevitabil senzația că ai mai auzit povestea.

Nu spun asta ca să concluzionez că tot ce s-a făcut în 2013 a fost greșit. Ar fi prea simplu și nici nu ar fi corect. Nici formularea care îmi venea inițial, că „s-a betonat tot”, nu este tocmai exactă. O parte din asfalt chiar a dispărut, au fost introduse spații plantate și s-a încercat îmbunătățirea spațiului public. Dar rezultatul pe care îl vedem astăzi este totuși un centru foarte mineralizat, cu suprafețe dure dominante și cu prea puțină umbră reală.

Mai important este altceva: la 13 ani distanță vorbim din nou despre mai puține mașini, mai mult loc pentru oameni, mai mult verde și mai multă viață în centru. Pentru mine, asta nu spune neapărat că investiția de atunci a fost inutilă. Spune ceva ce cred că merită să ținem minte acum: o piață poate fi reamenajată fără ca locul din jurul ei să fie cu adevărat regenerat.

Între timp, centrul a fost definit prin PUG ca zonă centrală istorică protejată, iar documentele orașului vorbesc de ani buni despre reabilitarea centrului istoric, patrimoniu și reducerea traficului de tranzit prin zona protejată. Cu alte cuvinte, nu descoperim în 2026 că avem un centru valoros și că trebuie să avem grijă de el. Știm asta de mult.

Poate că de data aceasta putem merge un pas mai departe.

Ce se propune acum și ce nu se vede în randări

Agora Heltau este, deocamdată, un concept. Din ceea ce s-a prezentat până acum, intervenția nu se limitează la Piața Revoluției. Intră și Strada Cindrelului și alte spații din zona centrală, se vorbește despre reducerea traficului, mai mult spațiu pentru pietoni, arbori, suprafețe permeabile, apă, iluminat, mobilier urban și punerea în valoare a clădirilor istorice. Apare și ideea mutării pieței agroalimentare într-o clădire industrială de pe Strada Târgului, precum și posibilitatea completării unor fronturi stradale cu construcții noi.

Sunt multe lucruri care îmi plac în direcția asta și câteva asupra cărora cred că merită să stăm puțin, tocmai fiindcă proiectul este încă într-o etapă în care se mai pot schimba lucruri.

Randările sunt, prin definiție, partea frumoasă. În ele copacii sunt deja mari, oamenii stau relaxați pe bănci, nu plouă, nu există gunoi, nimeni nu încearcă să descarce marfă, nu trebuie să intre cu mașina până acasă și nicio conductă nu se sparge. Orașul real este ceva mai complicat.

Eu locuiesc în centrul istoric, pe Cindrelului, și poate de aceea mă uit la proiect și dintr-un unghi puțin diferit. Strada noastră apare primăvara în fotografii superbe, cu cireșii înfloriți și Biserica Evanghelică în fundal. Și da, în perioada aceea poate fi absolut minunată. Numai că, atunci când locuiești aici, strada nu există doar în cele două săptămâni în care înfloresc cireșii. Există și traficul de fiecare zi, mașinile parcate, trotuarele, accesul la curți, apa de ploaie, utilitățile, zgomotul și casele vechi aflate foarte aproape de carosabil.

La casa în care locuiesc au apărut în timp fisuri noi și s-au accentuat unele existente. Am auzit același lucru și de la vecini. Nu pot spune că traficul este cauza și nici nu vreau să pretind asta fără măsurători și fără o expertiză. Dar tocmai aici mi se pare că apare o întrebare firească: înainte să stabilim cum va circula traficul prin această zonă în următoarele decenii, n-ar fi bine să știm mai exact ce pot suporta clădirile care o formează?

Cindrelului este inclusă în Agora Heltau, deci dacă traficul din această zonă și din piață va fi redus, mașinile vor trebui să ajungă pe alte trasee. Ele nu dispar doar pentru că desenăm o zonă pietonală. Dacă facem centrul mai frumos, dar mutăm pur și simplu traficul pe alte străzi din jur, am rezolvat problema doar pe o bucată de hartă.

De aceea nu cred că putem discuta serios despre Agora fără să discutăm și despre mobilitatea întregii Cisnădii: traficul de tranzit, transportul public, parcările, accesul riveranilor, aprovizionarea și traseele alternative.

La fel aș privi și piața agroalimentară. Într-un plan, o putem muta dintr-un punct în altul cu o săgeată. În realitate, piața este o mică economie. Acolo trebuie să ajungă marfa, comercianții și cumpărătorii, există aprovizionare dimineața și există un flux de oameni care astăzi ține în viață o parte din centrul orașului. Mutarea pieței nu este, deci, doar o decizie de arhitectură. Poate schimba felul în care funcționează economic centrul și merită tratată ca atare.

La construcțiile noi propuse pentru completarea fronturilor aș avea aceeași grijă. Nu cred că un centru istoric trebuie înghețat și că nimic contemporan nu mai poate apărea acolo. Arhitectura bună poate completa foarte frumos un țesut vechi. Dar tocmai fiindcă vorbim despre o zonă protejată, în care fiecare volum nou va rămâne zeci de ani lângă casele vechi și lângă biserică, cred că merită să alegem soluția foarte atent.

Înainte să desenăm centrul, trebuie să înțelegem orașul

Aici cred că discuția despre Agora devine, de fapt, o discuție despre Cisnădie.

Nu cred că trebuie să așteptăm până când întreg orașul este „pus la punct” ca să ne ocupăm de centru. Dacă am proceda așa, probabil nu am mai începe niciodată. Un oraș nu ajunge într-o zi în punctul în care toate problemele sunt rezolvate și poți începe liniștit următorul proiect.

Dar este o diferență mare între a spune „rezolvăm mai întâi tot orașul” și a spune „înainte să luăm decizii importante pentru centru, trebuie să știm cum vrem să funcționeze orașul din jurul lui”.

Centrul poate foarte bine să fie locul de unde începem. Poate chiar să devină modelul pentru un standard mai bun de spațiu public. Dar atunci trebuie să știm și în ce direcție mergem mai departe.

Cisnădia funcționează încă pe PUG-ul aprobat în 2015 și prelungit în 2025. Între timp, orașul s-a schimbat enorm. Cartierul Arhitecților a crescut, relația cu Sibiul este alta, traficul este altul, presiunea pe infrastructură este alta, iar felul în care oamenii folosesc orașul s-a schimbat și el.

Cred că noul PUG este locul în care ar trebui să facem și un exercițiu pe care Cisnădia îl merită de mult: să înțelegem orașul înainte să desenăm cum vrem să crească.

Ca să planifici un oraș precum Cisnădia, trebuie să înțelegi cum s-a format orașul și de ce arată așa: nucleul săsesc, străzile și parcelele istorice, relația cu biserica fortificată, dezvoltarea industrială și industria textilă, cartierele muncitorești, extinderile comuniste, transformările de după 1990, relația cu Cisnădioara și, mult mai recent, explozia Cartierului Arhitecților.

Toate etapele astea au lăsat urme în felul în care arată și funcționează Cisnădia de astăzi. Unele explică de ce avem anumite străzi înguste și fronturi compacte în centru, altele de ce anumite zone s-au dezvoltat în jurul industriei, iar cele mai recente explică o bună parte din problemele de trafic, infrastructură și servicii cu care ne confruntăm acum. Dacă nu înțelegem toate straturile astea, riscăm să tratăm problemele separat și să desenăm soluții pentru orașul de azi fără să înțelegem cum am ajuns aici.

Nu cred că trebuie să idealizăm Cisnădia anilor ’60 sau ’70 și cu atât mai puțin să încercăm să o reconstruim. Dar dacă ne uităm la orașul din perioada aceea, există ceva ce mi se pare că am pierdut între timp: o anumită coerență. Locuințele, industria, școlile, spațiile verzi și străzile erau gândite mai degrabă ca părți ale aceluiași oraș. Sigur că putem și trebuie să construim astăzi mult mai bine decât se construia atunci, dar uneori am ajuns să planificăm mult mai fragmentat: un cartier aici, o stradă dincolo, o investiție într-o parte și alta fără o legătură suficient de clară între ele.

Poate că nu trebuie să recuperăm Cisnădia de atunci, ci ceva din felul în care orașul era privit ca întreg. Iar pentru mine tocmai asta ar trebui să facă un PUG bun: să lege lucrurile între ele, nu doar să împartă teritoriul în zone în care se poate sau nu se poate construi.

De aceea, mi-aș dori ca în jurul noului PUG să nu fie doar urbaniști și proiectanți. Aș vrea să avem și istorici, arhitecți și specialiști în patrimoniu, peisagiști, specialiști în mobilitate, mediu și economie, dar și oameni care cunosc memoria orașului: comunitatea săsească, oameni care au lucrat în industria textilă, proprietari de case vechi și oameni care au trăit diferitele etape prin care a trecut Cisnădia.

Niciun primar și niciun arhitect nu are cum să știe singur toate lucrurile astea și nici nu trebuie. Rolul unei administrații bune este și să știe pe cine aduce la masă atunci când ia decizii care vor rămâne mult după ce un mandat s-a încheiat.

Pentru că, până la urmă, un PUG bun nu ar trebui să ne spună doar unde mai putem construi. Ar trebui să ne ajute să înțelegem ce merită păstrat, ce poate fi recuperat, unde putem crește și cum putem face toate astea fără să pierdem ceea ce face Cisnădia diferită de alte orașe.

Și aici se leagă și restul orașului. Nu putem avea trotuare accesibile doar în centru, arbori plantați corect doar în anumite zone, suprafețe permeabile doar în centrul istoric și o logică bună a spațiului public doar până la marginea proiectului. Standardul acesta ar trebui dus treptat și în restul Cisnădiei: în jurul școlilor, pe străzile pe care merg oamenii zilnic, în parcuri, în cartiere și în zonele comerciale.

Nu cred că tot orașul trebuie să arate la fel. Cartierul Arhitecților are alte nevoi decât centrul istoric, iar o zonă industrială are alte nevoi decât o stradă de case. Dar ar trebui să existe aceeași grijă pentru lucrurile de bază: să poți merge pe trotuar, să ai traversări sigure, arborii să aibă unde să crească, infrastructura să fie făcută înainte de pavaj, spațiul public să fie întreținut, persoanele cu dizabilități să poată circula și să existe o idee coerentă despre cum ne deplasăm prin oraș.

Agora poate fi începutul unei schimbări mai mari, nu o insulă frumoasă în mijlocul acelorași probleme.

Cum aș face eu

Mi-ar plăcea ca înainte să existe un proiect definitiv să existe o consultare publică adevărată. Nu doar pentru că legislația urbanismului vorbește deja despre participarea publicului. Chiar dacă n-ar exista nicio obligație legală, tot mi s-ar părea firesc.

Pentru mine, o administrație care își consultă comunitatea înainte să ia deciziile importante nu este o administrație slabă sau nesigură. Din contră. Mi se pare o dovadă de maturitate, transparență și încredere.

Și aici fac o diferență care cred că este importantă. Dacă publicăm randările și întrebăm oamenii dacă le plac, îi informăm. Consultarea începe atunci când încă există lucruri care pot fi schimbate.

Oamenii care locuiesc în centru văd anumite probleme. Comercianții văd altele. Cei care vând în piață au alte nevoi. Un părinte care merge zilnic cu copilul pe jos vede traseele în alt fel decât cineva care trece doar cu mașina. O persoană în scaun rulant vede bariere pe lângă care majoritatea dintre noi trecem fără să le observăm. Un arhitect, un urbanist sau un specialist în patrimoniu poate vedea riscuri pe care noi, ceilalți, nu avem de unde să le vedem.

Asta nu înseamnă că administrația trebuie să facă tot ce cere fiecare. Nici nu ar putea, pentru că unele interese se contrazic. Dar tocmai de aceea este utilă discuția: să știm toate problemele înainte să alegem soluția și, la final, administrația să poată explica simplu ce a preluat, ce nu a putut prelua și de ce.

După etapa asta, eu chiar cred că un proiect atât de important ar merita un concurs de soluții. Nu pentru cea mai spectaculoasă randare, ci pentru șansa de a pune pe masă mai multe răspunsuri la aceeași problemă. S-a făcut și în România, inclusiv foarte aproape de noi, la Sibiu, pentru regenerarea zonei Pieței Cibin. Brașovul a făcut concurs pentru Piața Sfatului, iar alte orașe au folosit același instrument pentru zone centrale importante.

Dar nici concursul nu face minuni dacă tema este prost pusă. Dacă cerem „o piață frumoasă”, probabil vom primi mai multe variante de piață frumoasă. Dacă spunem însă că proiectul trebuie să rezolve împreună traficul, patrimoniul, accesibilitatea, piața agroalimentară, economia, locuirea, apele pluviale, clima și viața de zi cu zi, atunci avem șansa să alegem între soluții care răspund cu adevărat orașului.

Dacă ar fi să aleg eu ordinea, n-aș începe nici cu pavajul, nici cu randarea. Aș începe prin a mă uita la oraș: cum circulăm astăzi, unde ajunge traficul dacă îl scoatem din centru, ce infrastructură avem și ce trebuie refăcut, ce vrem să protejăm și, mai ales, cum vrem să funcționeze centrul.

Apoi aș pune la aceeași masă toate perspectivele astea și, din ele, aș construi o temă serioasă de proiectare. Abia după aceea aș căuta cea mai bună soluție, ideal printr-un concurs.

Și aș încerca să rezolv lucrurile în ordinea în care nu trebuie să ne întoarcem peste doi ani să stricăm ce tocmai am făcut: întâi rețelele și apele pluviale, apoi ceea ce se vede la suprafață; întâi traseele și mobilitatea, apoi restricțiile de trafic; întâi să știm cum trebuie să funcționeze piața, apoi să hotărâm unde o mutăm.

Iar când centrul ar fi gata, nu aș considera că proiectul s-a încheiat. Aș urmări ce a funcționat, ce nu a funcționat și ce putem învăța din el.

Unul dintre lucrurile pe care mi-aș dori foarte mult să le vedem în Agora este accesibilitatea. Și, din nou, nu doar în Agora. Mi se pare absurd să facem o piață impecabil accesibilă dacă o persoană în scaun rulant nu poate ajunge până la ea. Accesibilitatea trebuie privită ca o rețea, în tot orașul: trotuare continue, borduri coborâte corect, traversări sigure, suprafețe pe care poți circula, acces în instituții și locuri în care un om în vârstă se poate opri să se odihnească.

De fapt, cred că un test foarte simplu pentru un spațiu public este să te întrebi dacă un copil, un vârstnic și o persoană cu mobilitate redusă îl pot folosi singuri și în siguranță. Dacă răspunsul este da, probabil că spațiul funcționează bine și pentru restul dintre noi.

La fel aș privi și locuirea. Noi vorbim mult despre cum aducem oamenii în centru, dar aici sunt deja oameni. Centrul nu trebuie să devină un loc în care se țin evenimente, se fac fotografii și se beau cafele, în timp ce viața celor care locuiesc aici devine mai complicată. Accesul la case, aprovizionarea, parcarea riveranilor, colectarea deșeurilor, zgomotul și infrastructura sunt lucruri banale, dar exact din lucrurile banale este făcută viața de zi cu zi.

Și mai este patrimoniul. Îmi place foarte mult când spunem că trebuie păstrate casele vechi. Numai că e mult mai ușor să spui asta când nu e casa ta. Când ești proprietar, apar costurile, avizele, tâmplăria făcută într-un anumit fel, materialele potrivite și lucrările care adesea costă mai mult decât o reparație obișnuită.

Dacă vrem ca proprietarii să păstreze ceea ce face centrul valoros, cred că administrația trebuie să fie și partener, nu doar instituția care spune ce este permis și ce nu. Putem avea ghiduri simple pentru intervenții, consiliere, exemple de bune practici și, acolo unde este posibil, inclusiv programe de sprijin pentru fațade sau pentru elementele valoroase.

Patrimoniul este proprietate privată în multe cazuri, dar imaginea orașului pe care o construiește acel patrimoniu este un bun de care ne bucurăm toți. Așa că mi se pare firesc ca și orașul să-i ajute pe cei care îl păstrează.

Un centru frumos nu e suficient

Poate aici este partea care mă preocupă cel mai mult. Mi-ar plăcea să avem o piață frumoasă, dar nu mi-ar ajunge.

În momentul de față sunt puține motive pentru care un om să vină în centrul Cisnădiei și să rămână aici câteva ore. Putem pune cel mai frumos pavaj din lume, dar dacă după ora cinci nu mai ai mare lucru de făcut, centrul se va goli în continuare.

Un centru viu are nevoie de lucruri foarte obișnuite: o cafenea, o brutărie, un restaurant, magazine mici, servicii, un atelier, o piață bună, cultură, evenimente, copii și oameni care stau pur și simplu la o masă. Are nevoie de partere deschise spre stradă și de clădiri care sunt folosite.

Nu cred că Primăria trebuie să deschidă cafenele sau magazine. Dar poate crea condițiile în care cineva să creadă că merită să investească acolo. Un spațiu public bun, clădiri îngrijite, acces, reguli previzibile, evenimente și suficienți oameni care folosesc centrul pot produce în timp și investiție privată.

Poate merită să vorbim inclusiv despre spațiile goale și clădirile nefolosite. Unele pot avea utilizări temporare, pot găzdui mici afaceri, evenimente, ateliere sau proiecte comunitare. Un centru în care pavajul este impecabil, dar obloanele sunt trase, nu devine viu doar pentru că arată bine în fotografii.

Pentru mine, aici se vede dacă proiectul este cu adevărat regenerare. Nu când se schimbă cum arată locul, ci când începe să se schimbe felul în care este folosit.

La partea de verdeață am o mică obsesie, recunosc, pentru că avem deja experiența din 2013. În proiect apar arbori și mă bucur, dar eu nu aș număra câți arbori sunt în randare. Aș vrea să știu dacă pot deveni arbori mari. Au suficient pământ pentru rădăcini? Au apă? Sunt specii potrivite? Vor produce umbră acolo unde avem nevoie de ea? Cine îi îngrijește în primii ani și cine îi înlocuiește dacă nu supraviețuiesc?

Într-o vară tot mai fierbinte, copacul nu mai este doar decor. Este infrastructură.

La fel sunt suprafețele permeabile și gestionarea apei de ploaie. Dacă tot desfacem străzi și piețe, mi se pare momentul în care trebuie să rezolvăm și ceea ce se află dedesubt. Nu vreau să terminăm un proiect frumos și peste doi ani să spargem din nou pavajul pentru o conductă. Și nici să construim un spațiu care arată superb primăvara, dar devine o tavă fierbinte în iulie.

Cisnădia are deja proiecte în care se vorbește despre infrastructură verde-albastră, suprafețe permeabile și gestionarea apelor pluviale. Nu pornim de la zero. Important este să ducem aceeași logică și aici.

Mai există însă o limită foarte concretă a oricărei viziuni: banii.

Investiția din 2013 ne arată că și atunci centrul a cerut un efort financiar important. Agora Heltau este însă mult mai amplă. Dacă vorbim serios despre străzi, infrastructură, rețele, apă pluvială, vegetație, patrimoniu, mobilitate, piață agroalimentară și poate clădiri noi, vorbim despre o investiție pe care Cisnădia nu o poate duce, realist, dintr-un singur buget anual.

Fondurile europene vor fi, probabil, foarte importante. Dar aici mi se pare esențial să nu inversăm ordinea lucrurilor. Nu aș vrea să desenăm orașul în funcție de ce cheltuieli sunt eligibile într-un ghid de finanțare deschis într-un anumit an. Întâi trebuie să știm ce avem de făcut, de ce avem nevoie și în ce ordine, iar apoi să construim finanțarea în jurul acelei viziuni.

Poate că Agora nici nu trebuie făcută toată deodată. Un proiect bun poate fi împărțit în etape, cu surse diferite de finanțare. Important este ca fiecare etapă să fie parte din același plan și să nu ajungem să facem astăzi ceea ce putem finanța, iar peste trei ani să desfacem sau să schimbăm ceea ce tocmai am construit fiindcă a apărut un alt program.

Banii sunt o limită reală și trebuie să fim realiști în privința lor. Dar realismul financiar nu înseamnă să renunți la viziune, ci să știi unde vrei să ajungi, să construiești în etape și să pui investițiile într-o ordine care are sens. Altfel riscăm să plătim de mai multe ori pentru aceleași lucruri.

Cred că aproape toți facem același lucru când mergem în străinătate. Ajungem într-un orășel din Austria sau Germania ori într-un oraș din Olanda sau Danemarca și spunem imediat: „Uite cât e de curat”, „uite ce bine și-au păstrat casele”, „uite câți copaci au”, „uite ce frumos e centrul”.

Și eu fac asta.

Numai că mi-am dat seama că noi, ca turiști, vedem doar rezultatul. Nu vedem anii de planificare care au fost înainte, studiile de trafic, discuțiile cu oamenii, regulile aplicate consecvent, bugetele de întreținere, grija pentru arbori sau toate compromisurile făcute până s-a ajuns acolo.

În multe dintre orașele pe care le admirăm, o piață nu este gândită separat de străzile din jur. Spațiul public, transportul, patrimoniul, locuirea, economia, clima și accesibilitatea sunt privite împreună. Iar proiectul nu se termină în ziua inaugurării.

Poate că asta admirăm, de fapt, atunci când spunem că „la ei se poate”. Nu doar frumusețea, ci coerența. Faptul că multe decizii mici sunt luate ani la rând în aceeași direcție.

Nu vreau să facem Cisnădia să arate ca Viena sau ca un orășel austriac. Ar fi chiar păcat. Cisnădia trebuie să arate ca Cisnădia, cu istoria ei săsească, cu industria textilă, cu biserica, străzile și casele ei. Heltau n-ar trebui să rămână doar un nume frumos pus proiectului.

Și aici ajung la ceva mai puțin spectaculos, dar fără de care toate celelalte pot deveni inutile: întreținerea.

Orice randare arată extraordinar în ziua zero. Copacii sunt verzi, pavajul este curat, mobilierul este nou și toate luminile funcționează. Eu aș vrea însă să văd proiectul și în anul zece.

Au crescut arborii? A scăzut traficul de tranzit sau doar s-a mutat pe alte străzi? Au apărut afaceri noi? Sunt mai puține spații goale? Folosesc oamenii centrul și seara? Pot persoanele cu dizabilități să circule? Sunt mulțumiți cei care locuiesc aici? Funcționează sistemul de apă pluvială? Cum arată pavajul? Cine repară ce se strică și cine are grijă de tot ce am construit?

Pentru mine, astea spun dacă un proiect de regenerare a reușit. Nu fotografia de la inaugurare.

Eu vreau Agora Heltau. Mi-ar plăcea foarte mult un centru cu mai puține mașini, cu arbori mari și umbră, cu oameni care ies la o cafea, cu copii care se pot deplasa în siguranță, cu o piață care funcționează, cu magazine mici, case îngrijite și Biserica Evanghelică pusă cu adevărat în valoare.

Mi-ar plăcea ca oamenii care locuiesc aici să simtă că viața lor s-a îmbunătățit. Mi-ar plăcea ca un om în scaun rulant să poată ajunge până aici și să poată folosi centrul fără să aibă nevoie permanent de ajutor. Mi-ar plăcea ca proprietarii caselor vechi să simtă că orașul îi ajută să păstreze patrimoniul, nu doar le cere să-l păstreze. Și mi-ar plăcea ca cineva care ajunge pentru prima dată în centru să simtă că este în Cisnădie, nu într-o amenajare generică pe care am putea-o muta în orice oraș.

Poate că aici este, până la urmă, diferența dintre a crește și a deveni mai mult oraș. Un oraș nu este doar suma clădirilor construite în el și nici numărul oamenilor care locuiesc în interiorul unei limite administrative. Este felul în care toate lucrurile astea se leagă între ele: cum ajungi de acasă la școală, în centru sau la serviciu, dacă poți merge pe jos, dacă ai unde să stai, dacă există servicii aproape, dacă spațiile publice sunt folosite, dacă zonele noi sunt legate de cele vechi și dacă orașul are, în ciuda tuturor schimbărilor, o direcție comună.

Cisnădia a crescut. Asta se vede cu ochiul liber. Cred că următoarea provocare este să facem ca toate bucățile ei să funcționeze mai mult ca un singur oraș.

Faptul că în 2013 încercam deja să răspundem multora dintre problemele despre care vorbim și astăzi ar trebui, cred, să ne dea puțin de gândit.

Nu cred că lecția este că atunci s-a făcut totul prost. Cred că lecția este că regenerarea unui oraș nu se face o dată la 13 ani, când schimbi pavajul. Se face în fiecare zi, prin felul în care planifici, construiești, întreții, protejezi și repari.

De aceea sper ca Agora Heltau să nu fie doar următoarea reamenajare a Pieței Revoluției. Dacă tot avem ocazia asta, mi-ar plăcea să avem o ambiție ceva mai mare: să facem un centru care arată bine, sigur, dar mai ales unul în care se trăiește bine, care funcționează bine și care, peste 20 sau 30 de ani, încă este verde, viu și îngrijit.

Și mi-ar plăcea ca de acolo să continuăm.

Pentru că poate asta ar fi, de fapt, cea mai bună moștenire a proiectului Agora Heltau: nu doar un centru mai frumos, ci începutul unui mod mai bun de a face orașul.

Actualizare: proiectul pentru plantarea arborilor în zona locului de joacă din Parcul Miu a fost declarat câștigător în urma votului. 🌳

Anul acesta am depus două proiecte la bugetarea participativă din Cisnădie și ambele au fost declarate eligibile. Acum au ajuns la vot.

Am încercat să propun lucruri concrete, realizabile și utile, nu proiecte complicate sau spectaculoase: mese de tenis de masă în parcul de la Scăldători și arbori pentru umbră în zona locului de joacă de la Miu.

Mese de tenis de masă la Scăldători

Pentru mine, locul ăsta are și o poveste personală.

Am crescut practic jucându-mă acolo. Pe vremuri era o platformă de beton pe care ne strângeam copiii și tinerii din zonă și improvizam tot felul de jocuri: jucam tenis de picior, tenis, fotbal, săream coarda, săream ața, jucam pară și câte și mai câte.

Nu aveam cine știe ce amenajări, dar locul era mereu folosit și plin de viață.

Între timp, parcul s-a schimbat și este amenajat în principal pentru copiii mici, plus câteva aparate de fitness. Mi-ar plăcea să existe și ceva care să aducă mai multă activitate în parc, indiferent de vârstă.

La o masă de tenis pot juca copii, părinți, bunici sau prieteni veniți împreună în parc. Este ceva simplu, dar care poate fi folosit de foarte multă lume.

🏓 Mese de tenis de masă în parcul de la Scăldători

Mai multă umbră la locul de joacă de la Miu

Al doilea proiect este pentru plantarea de arbori în zona locului de joacă din Parcul Miu.

Ideea vine și din discuțiile pe care le-am avut în timp cu oamenii din zonă. Vara, lipsa umbrei se simte foarte tare și am văzut de multe ori părinți și copii care ajung să se adăpostească pe sub tobogane doar ca să găsească puțină umbră.

Mi-ar plăcea să nu mai fie nevoie de asta și ca locul de joacă să poată fi folosit mai confortabil și în zilele foarte călduroase.

În proiect am propus arbori de talie medie, deja formați, nu puieți foarte mici, tocmai pentru ca umbra să apară într-un timp rezonabil și să nu așteptăm ani întregi până să se simtă diferența.

🌳 Umbră naturală la locul de joacă de la Miu

Dacă vi se par idei bune, le puteți vota pe platforma de bugetare participativă. Se poate vota câte un proiect din fiecare categorie, așa că cele două propuneri pot fi susținute amândouă.

M-aș bucura să ajungă să fie puse în practică.

Vă mulțumesc din suflet!

Suntem în vacanța de vară. În ultimele săptămâni am văzut mulți copii și tineri jucându-se în fața Primăriei, lângă Casa de Cultură, pe trotuar sau chiar pe stradă. Printre mașini, în locuri care nu sunt făcute pentru asta.

În același timp, avem terenuri sportive în curțile școlilor, construite și întreținute din bani publici. Terenuri pe care copiii ar trebui să le poată folosi și în afara orelor de curs, în weekend și în vacanțe.

Și nu vorbim despre o favoare pe care școlile sau Primăria pot decide dacă vor sau nu să o facă.

Încă din 2020, legea prevede accesul liber al copiilor și tinerilor la terenurile sportive exterioare ale unităților de învățământ, în vacanțe și în zilele libere, inclusiv pentru cei care nu învață la școala respectivă. Autoritatea locală trebuie să asigure paza sau resursele necesare.

În 2023, regulile au devenit și mai clare: școlile trebuie să stabilească programul și condițiile de acces, să le afișeze vizibil și să le publice, iar administrația locală trebuie să urmărească dacă accesul este asigurat și în realitate.

Tot în 2023, când eram consilier local, am depus proiectul „Curțile școlilor deschise pentru sport”, tocmai pentru ca aceste prevederi să fie aplicate concret și la Cisnădie. Proiectul a fost aprobat prin HCL nr. 209/28.09.2023.

În 2025, hotărârea a fost modificată prin HCL nr. 144/24.04.2025. S-a schimbat modul de asigurare a supravegherii: responsabilitatea a revenit Poliției Locale Cisnădie, prin monitorizare video, patrulări periodice și verificarea incintelor la finalul programului. Celelalte prevederi au rămas neschimbate.

Ce spune Primăria și ce am găsit la porțile școlilor

Am întrebat Primăria, printr-o solicitare în baza Legii nr. 544/2001, care este stadiul implementării celor două hotărâri.

Răspunsul primit la 31 iulie spune că Primăria a cerut informații de la fiecare unitate de învățământ și prezintă situația pentru Liceul Tehnologic, Școala Gimnazială nr. 3 și Liceul Teoretic „Gustav Gündisch”.

Răspunsul Primăriei Cisnădie la solicitarea privind implementarea HCL nr. 209/2023, modificată prin HCL nr. 144/2025.

Pentru că răspunsul vorbește în primul rând despre proceduri și regulamente, am mers puțin după ora 11:00 să văd ce găsește, în realitate, un copil care ajunge la poarta unei școli.

Liceul Tehnologic Cisnădie

Primăria spune că unitatea are o procedură proprie și că accesul se face pe baza unei cereri sau declarații pe propria răspundere, depusă în prealabil de părinte sau de elev, dacă acesta este major. Regulamentul ar fi afișat la intrarea principală.

Când am ajuns acolo, poarta curții era deschisă. Nu am găsit însă regulamentul, programul de acces sau vreo informație despre cererea menționată de Primărie: de unde se ia, unde se depune, cât timp este valabilă sau ce se întâmplă după depunerea ei.

Și aici apare absurditatea. Un acces care ar trebui să fie gratuit, simplu și organizat printr-un program public ajunge să fie transformat într-o mică procedură administrativă despre care, la fața locului, nu găsești informații.

Un copil nu poate pur și simplu să vină să se joace. Mai întâi părintele trebuie să afle, cumva, că există o cerere. Apoi să afle de unde o ia, unde o depune și dacă mai trebuie să aștepte ceva.

Parcă vorbim despre obținerea unei autorizații, nu despre intrarea unui copil pe un teren de sport.

Școala Gimnazială nr. 3

Aici Primăria spune că regulamentul și programul de acces sunt afișate.

Și sunt.

La intrarea din strada Băilor este afișat un program pentru vacanța de vară: zilnic, între orele 10:00 și 21:00.

Doar că, la ora 11 și ceva, adică în timpul programului afișat, poarta din strada Băilor era închisă.

Portița din strada Măgurii era deschisă, dar acolo nu era afișat nici regulamentul, nici programul.

Mai mult, informațiile nu sunt foarte clare nici între ele: afișul privind programul spune că accesul la terenurile de sport se face doar prin intrarea din strada Băilor, în timp ce regulamentul menționează respectarea accesului atât din strada Băilor, cât și din strada Măgurii.

Așadar, un copil sau un părinte ajuns acolo trebuie să își dea singur seama pe unde se poate intra.

Școala Gimnazială nr. 2

Despre Școala Gimnazială nr. 2 răspunsul Primăriei nu spune nimic, deși unitatea este inclusă în hotărârea Consiliului Local.

Când am verificat, toate porțile la care am ajuns erau închise și nu am găsit afișat nici un regulament privind accesul la terenurile sportive, nici un program.

Liceul „Gustav Gündisch”

Aici situația este diferită și, de altfel, este singurul caz în care răspunsul Primăriei explică foarte clar de ce accesul nu poate fi asigurat momentan.

În curtea liceului se desfășoară lucrări de reabilitare a clădirii, iar Primăria spune că accesul copiilor în afara programului nu poate fi realizat în condiții de siguranță. Unitatea urmează să implementeze regulamentul după finalizarea lucrărilor.

Este o explicație pe care o pot înțelege.

Problema este că pentru celelalte școli, între ceea ce scrie pe hârtie și ceea ce găsești la poartă există încă o distanță destul de mare.

Nu mai protejați terenurile de copii

La finalul răspunsului, Primăria mă asigură de „întreaga disponibilitate în monitorizarea implementării” hotărârilor.

Dar cum monitorizezi un proiect despre care copiii și părinții nici măcar nu au fost informați suficient?

Cum monitorizezi când la o școală regulamentul despre care spui că este afișat nu poate fi găsit, la alta programul este afișat pe o poartă închisă, iar o a treia școală lipsește complet din răspuns?

Eu, ca cetățean, nu am nevoie ca Primăria să își declare disponibilitatea de a-și face treaba. Am nevoie să și-o facă.

Și, sincer, nu înțeleg de ce este atât de greu.

Nu vorbim despre o investiție de milioane de lei sau despre ceva imposibil de organizat. Vorbim despre lucruri foarte simple: un program clar, o intrare semnalizată, informații ușor de găsit, o poartă deschisă și un teren pe care copiii să îl poată folosi în siguranță.

Uneori am impresia că instituțiilor le este mai degrabă frică de copii: de zgomot, de uzura terenului, de o minge scăpată sau de răspundere. Și atunci cea mai comodă soluție este să închidă poarta.

Poate că este mai ușor și pentru că ei nu votează, nu vin în audiență și nu pot sancționa administrația la urne.

Dar tocmai felul în care un oraș îi tratează pe cei care nu au putere politică spune foarte mult despre prioritățile lui.

Stimată administrație locală, stimați directori de școli: nu mai protejați terenurile de copii. Deschideți-le. Pentru ei au fost făcute.

Am vrut să scriu despre interzicerea Marșului Pride de la Oradea. Apoi am văzut ce s-a întâmplat la Berlin.

Și, sincer, am rămas cu senzația că orice aș spune este deja prea puțin în fața realității în care am ajuns să trăim.

Ce mai poți spune?

Că oamenii sunt egali? Că drepturile nu ar trebui să depindă de cine ești, pe cine iubești, în ce familie te-ai născut, ce etnie ai, ce religie ai sau dacă ai o dizabilitate? Că nimeni nu ar trebui umilit, exclus, amenințat ori atacat pentru simplul fapt că există?

Toate lucrurile astea au fost spuse. De mii de ori. Sunt scrise în constituții, în legi, în convenții și în toate discursurile despre democrație și demnitate umană.

Și totuși, suntem tot aici.

Mereu altcineva trebuie să demonstreze că aparține

Romii sunt încă obligați să demonstreze că nu sunt prejudecata pe care ceilalți au pus-o deja asupra lor.

Maghiarii, sașii, aromânii și oamenii care aparțin multor altor minorități etnice sunt încă priviți uneori ca fiind mai puțin români, de parcă limba, numele, cultura sau istoria familiei lor le-ar da mai puțin dreptul să aparțină acestui loc.

Evreii sunt în continuare ținta teoriilor conspiraționiste și a unei uri pe care Europa ar fi trebuit să învețe de mult să o recunoască.

Persoanele cu dizabilități trebuie încă să lupte pentru lucruri care ar trebui să fie normale: să poată intra într-o instituție, într-o școală sau într-un mijloc de transport.

Migranții și refugiații sunt transformați în amenințări înainte ca cineva să le cunoască povestea. Minoritățile religioase sunt privite cu suspiciune sau ca fiind mai puțin „de-ale noastre”.

Iar persoanele LGBTQ trebuie să explice, iar și iar, că existența lor nu atacă familia, copiii, credința sau societatea.

Și mă întreb, sincer: cum puteți trăi cu atâta ură și cu atâta răutate în voi?

Vă face să vă simțiți mai buni? Mai puternici? Mai morali?

Ce câștigați din faptul că alți oameni trăiesc cu frică, sunt obligați să se ascundă sau să își apere, iar și iar, dreptul de a trăi liberi și în siguranță?

E pur și simplu absurd că, în 2026, încă trebuie explicat că nimeni nu valorează mai puțin pentru că este diferit.

Nu este doar despre Pride

Nu este doar despre Pride. Este despre felul în care oameni care nu sunt cu nimic mai puțin oameni decât mine sau decât tine sunt transformați în ținte politice, în pericole inventate, în subiecte de campanie sau în vinovați de serviciu.

Și mai este despre cât de ușor se construiește ura și cât de greu mai poate fi oprită după ce devine acceptabilă.

Începe cu o glumă. Cu o etichetă. Cu un „noi” și un „ei”. Cu ideea că unii oameni sunt prea diferiți, prea vizibili sau că cer prea mult doar pentru că vor aceleași drepturi și aceeași siguranță ca ceilalți.

Apoi apar politicienii care descoperă că frica și resentimentul pot aduce voturi. Apar oamenii care spun că nu îi privește. Apar cei care aleg să tacă pentru că ținta este, deocamdată, altcineva.

Și, încet-încet, lucruri care ar fi trebuit să ne revolte încep să ni se pară normale.

Cred că asta mă sperie cel mai mult: nu doar ura, ci obișnuința cu ea.

Să nu ajungem să trecem mai departe

Toate cuvintele îmi par acum insuficiente. Dar scriu pentru că nu vreau să ajungem să tăcem doar pentru că ne-am obișnuit.

Nu vreau ca fiecare atac, fiecare umilință și fiecare drept pus sub semnul întrebării să devină încă o știre peste care trecem.

Și nu vreau să acceptăm că „așa e lumea acum”.

O societate nu devine mai bună doar pentru că își scrie valorile frumos în legi și constituții. Devine mai bună atunci când le apără și atunci când este greu, când persoana vizată este diferită de noi și când ar fi mult mai comod să nu spunem nimic.

Pentru că, până la urmă, nu este doar despre Pride.

Este despre ce fel de societate vrem să fim și despre cât de ușor acceptăm ca drepturile altcuiva să devină negociabile.

Iar mie mi se pare îngrozitor că încă suntem aici.

Cifrele din sondajul publicat de Cristian Andrei și Agenția de Rating Politic nu ne spun neapărat ceva ce nu știam, dar conturează destul de bine o stare pe care o simțim de ceva vreme.

72% dintre respondenți cred că România merge într-o direcție greșită. Doar 54% spun că au multă sau foarte multă încredere în medici, 49% în profesori, 27% în primăria lor, 16% în presă și mai puțin de 8% în influenceri.

Totuși, pe măsură ce citeam rezultatele, mi-am dat seama că nu acestea sunt cifrele care mă îngrijorează cel mai mult.

Când și adevărul începe să aibă culoare politică

Mai grav mi se pare faptul că încrederea a ajuns să fie filtrată politic.

Votanții partidelor nu diferă doar în privința taxelor, a guvernării sau a reformelor. Se raportează diferit inclusiv la medici, presă și siguranța vaccinurilor.

Încrederea ridicată în presă este de 30,2% în rândul votanților USR și de aproximativ 10% în rândul votanților AUR și al celor nehotărâți. În cazul siguranței vaccinurilor, diferența este și mai mare: de la 91,6% în rândul votanților USR la aproximativ 48% în rândul votanților AUR și al nehotărâților.

Asta nu înseamnă că opțiunea politică stabilește automat ce crede fiecare om și nici că sondajul demonstrează o relație de cauză și efect. Dar asocierea este prea puternică pentru a fi ignorată.

Într-o societate democratică este absolut firesc să avem păreri diferite despre cum ar trebui condusă țara.

Devine însă mult mai grav atunci când nu mai avem aceleași repere după care stabilim ce este adevărat.

Când credibilitatea unui medic, a unui jurnalist sau a unui expert ajunge să depindă de tabăra în care este așezat, nu ne mai contrazicem doar asupra soluțiilor. Ajungem, practic, să trăim în realități diferite, în care aceeași informație poate fi considerată adevăr sau manipulare în funcție de cine o spune.

Iar fără o minimă realitate comună, orice discuție serioasă despre ce avem de făcut devine aproape imposibilă.

Nu mai contează atât argumentul, cât identitatea celui care îl aduce.

Și atunci apare tentația unei „ieșiri”

Tot astăzi, Remus Ștefureac a publicat rezultatele unui sondaj INSCOP. Iar puse lângă această criză de încredere, cifrele sunt greu de trecut cu vederea.

47,2% dintre respondenți spun că democrația este de preferat, chiar dacă presupune mai multe conflicte și dezbateri. Aproape la fel de mulți, 46,3%, spun că ar putea prefera un regim mai puțin democratic dacă acesta ar face lucrurile să funcționeze mai bine și ar aduce mai multă stabilitate.

În același timp, 60,6% spun că este mai important ca puterea să fie controlată democratic, chiar dacă deciziile sunt luate mai lent.

Tocmai tensiunea dintre aceste răspunsuri mi se pare importantă.

Nu cred că ele înseamnă că aproape jumătate dintre români își doresc, în mod conștient, un regim autoritar sau că oamenii vor pur și simplu mai puțină libertate.

Eu citesc aici mai degrabă oboseală și neputință.

Oameni care văd că abuzurile se fac la vedere, că regulile se aplică diferit în funcție de cine ești și că mecanismele care ar trebui să țină puterea sub control nu funcționează întotdeauna așa cum ar trebui.

Cred că mulți oameni trăiesc astăzi un sentiment de captivitate.

Te uiți în stânga și în dreapta și nu mai vezi instituția care să oprească abuzul, partidul în care să te regăsești, presa pe care să o mai crezi sau mecanismul prin care lucrurile s-ar putea schimba cu adevărat.

Nu este doar nemulțumire și nici simplă apatie.

Este senzația că, indiferent încotro te întorci, ajungi în același loc.

Aici cred că este pericolul

Când abuzurile nu sunt oprite la timp, iar răspunderea apare rar sau deloc, se instalează sentimentul că nimeni nu mai poate schimba nimic.

Iar atunci nu mai cauți neapărat o ideologie.

Cauți o ieșire.

Nu neapărat pentru că îți dorești mai puțină libertate, ci pentru că nu mai vezi o cale credibilă în interiorul sistemului pe care îl ai.

Și tocmai aici mi se pare că apare cel mai mare risc: din faptul că regulile și mecanismele de control nu funcționează cum ar trebui, putem ajunge să credem că problema sunt tocmai regulile și controlul.

Că dezbaterea ne încurcă.

Că separarea puterilor ne încetinește.

Că instituțiile independente sunt o piedică.

Că ar fi mai simplu dacă cineva ar veni și „ar face ordine”.

Dar o democrație care funcționează prost nu se repară cu mai puțină democrație. Se repară făcând instituțiile să funcționeze, aplicând regulile și reconstruind, încet, încrederea că ele chiar contează.

Pericolul nu este că unii dintre noi ne-am trezit peste noapte antidemocrați.

Pericolul este că am început să credem că altfel nu se mai poate.

În ultima vreme am simțit multă dezamăgire.

Nu din aceea care te face să te cerți cu lumea sau să trântești uși, ci o dezamăgire mocnită, care apare atunci când lucrurile în care ai crezut încep să arate altfel decât ți le-ai imaginat.

Ieri, pentru prima dată în aproape zece ani de când mă implic civic și politic, mi-a trecut prin cap un gând care m-a speriat:

Poate chiar toți sunt la fel.

Și m-a speriat tocmai pentru că nu vreau să cred asta.

În anii ăștia am văzut multe. Oameni buni și oameni oportuniști. Oameni curajoși și oameni care au cedat prea ușor. Oameni care au promis una și au făcut alta.

Am auzit multă vorbă frumoasă despre principii și valori, dar am văzut și destule momente în care, atunci când a venit timpul ca ele să fie respectate, au apărut explicații, scuze sau interese mai importante.

Și cred că aici e una dintre cele mai grele părți: ce faci cu dezamăgirea asta?

Când începi să crezi că nu mai are rost

E foarte ușor, când obosești, să spui că nu mai are rost. Că oricum nu se schimbă nimic. Că oamenii sunt toți o apă și-un pământ. Că mai bine îți vezi de viața ta și lași totul baltă.

Recunosc că mi-e tot mai greu, uneori, să văd luminița de la capătul tunelului. Mi-e greu să mai am același entuziasm, aceeași energie și aceeași încredere că lucrurile pot fi făcute altfel.

Dar poate că tocmai aici trebuie să mă opresc puțin și să mă întreb ce am de învățat din toate astea.

Poate am pus, de prea multe ori, prea multă speranță într-un singur om.

Poate am așteptat să vină cineva care să facă ordine, să repare, să arate drumul, să fie mai bun, mai curajos, mai drept, mai curat. Și când omul acela dezamăgește, parcă se rupe ceva și în tine.

Poate că problema este că tot căutăm salvatori

Poate răspunsul este să nu mai pun toată încrederea într-un om, oricât de bine vorbește, oricât de mult îmi place sau oricât de tare vreau să cred în el.

Oamenii trebuie sprijiniți când fac bine, dar și întrebați, verificați și opriți atunci când greșesc.

Mai ales când sunt „ai noștri”.

Pentru mine, politica bună nu începe cu un om care promite că salvează tot.

Începe cu oameni care țin la reguli chiar și atunci când regulile îi încurcă. Și care arată asta mai ales atunci când îi costă ceva: o funcție, o relație, un avantaj sau liniștea de moment.

Cu oameni care spun adevărul chiar și atunci când adevărul nu le convine. Cu oameni care nu își schimbă valorile după cum bate vântul. Cu oameni care au suficientă smerenie încât să înțeleagă că puterea nu este a lor, că nu li se cuvine și că le-a fost dată pentru o vreme ca să facă ceva bun cu ea.

Poate că avem nevoie mai puțin de oameni în care să credem orbește și mai mult de reguli, instituții și comunități suficient de sănătoase încât să nu depindă de bunăvoința unui singur om.

Ce faci cu speranța când ești dezamăgit

Poate speranța nu e mereu ceva mare și luminos.

Poate uneori este doar faptul că, deși ești dezamăgit, alegi să nu te acrești de tot. Alegi să nu renunți la ceea ce crezi. Alegi să nu spui „asta e” și să treci mai departe ca și cum nu contează.

Să continui să pui întrebări.

Să continui să ceri explicații.

Să susții oamenii atunci când fac bine și să îi critici atunci când nu o fac, fără să transformi nici sprijinul, nici dezamăgirea în loialitate oarbă sau ură.

Nu știu dacă peste ceva timp voi privi lucrurile altfel.

Poate da.

Dar momentan cred că lecția pe care încerc să o învăț este asta: să nu mai caut salvatori, fără să renunț la speranță.

Pentru că încă mai contează.

USR Cisnădie a publicat zilele trecute un anunț despre concursul pentru ocuparea funcției de manager al Spitalului Orășenesc Cisnădie.

Probabil intenția a fost una bună: să promoveze concursul și să încurajeze cât mai mulți specialiști să candideze.

Doar că, pentru mine, postarea ridică o problemă mai mare.

Concursul pentru conducerea unui spital public este al instituției, nu al unui partid.

Nu spun că un partid politic nu poate vorbi despre el. Sigur că poate. Poate distribui anunțul, poate cere transparență, poate urmări procedura și poate semnala eventualele probleme.

Dar este o diferență între asta și o postare care arată aproape ca un anunț de recrutare al partidului: „spitalul își caută managerul”, îndemnuri către specialiști să candideze, calendar și detalii administrative.

Mai ales când comunicarea oficială a instituțiilor este, în același timp, greu de urmărit.

Cine ar trebui să comunice concursul?

În documentul oficial se precizează că anunțul concursului urma să fie publicat în 4 iunie 2026 la sediul spitalului, pe site-ul acestuia, pe platforma posturi.gov.ro și pe pagina Primăriei Cisnădie.

Cu toate acestea, comunicarea publică nu a fost deloc ușor de urmărit, iar pagina USR Cisnădie a ajuns să promoveze concursul abia în 13 iunie.

Și atunci întrebarea mea este simplă: de ce nu a fost un concurs atât de important comunicat clar, vizibil și la timp prin toate canalele oficiale?

Mai ales în condițiile în care Primăria cheltuie bani publici pentru servicii de informare și promovare.

Dacă există resurse pentru comunicare, un concurs pentru conducerea spitalului orașului ar trebui să fie unul dintre subiectele care ajung cel mai ușor la cetățeni și la potențialii candidați.

Mai sunt și niște neclarități în documente

Dincolo de comunicare, există și câteva lucruri în documentația concursului care ar fi meritat semnalate și clarificate înainte de promovarea lui.

Într-un loc apare că dosarele se depun în perioada 4 iunie – 6 iulie 2026, iar în calendar apare perioada 8 iunie – 6 iulie 2026.

Există și o diferență privind ora susținerii publice a proiectului de management: într-un loc apare ora 10:00, iar în calendar ora 15:00.

Pot părea detalii mici, dar pentru un concurs public nu sunt. Candidații trebuie să știe exact care sunt termenele, iar procedura trebuie să fie lipsită de ambiguități.

Mai apare și folosirea unei adrese personale de Yahoo pentru întrebările adresate candidaților.

Și aici cred că este o problemă de bună practică instituțională.

Într-un concurs pentru conducerea unui spital public, întrebările cetățenilor ar trebui colectate printr-o adresă oficială a instituției. Așa este clar cine administrează mesajele, cum sunt păstrate, cine le transmite și cum poate fi urmărit procesul.

Nu spun că folosirea unei adrese personale înseamnă automat că procedura este viciată. Dar este greu de înțeles de ce o instituție publică nu folosește propriile canale oficiale pentru o etapă a unui concurs atât de important.

Asta m-aș fi așteptat să ceară un partid care vorbește despre transparență

Dacă tot promovezi concursul, cred că aici era ocazia să ceri și ca lucrurile să fie făcute impecabil.

De exemplu:

• anunțul să fie vizibil și ușor de găsit pe toate canalele oficiale;
• datele contradictorii din documentație să fie corectate;
• pentru întrebările cetățenilor să fie folosită o adresă instituțională;
• componența comisiei de concurs să fie comunicată clar;
• întreaga procedură să poată fi urmărită ușor de public.

Asta înțeleg eu prin transparență.

Nu doar să distribui un concurs, ci să te asiguri că instituția care îl organizează îl desfășoară și îl comunică profesionist.

Iar aici cred că USR Cisnădie are o responsabilitate suplimentară tocmai pentru că actualul primar vine din acest partid.

Când ești în opoziție, este simplu să ceri standarde mai înalte.

Testul adevărat vine când ajungi la putere.

Atunci trebuie să te asiguri că administrația pe care o susții respectă exact standardele pe care le cereai înainte.

Rolul partidului nu este să țină locul instituțiilor publice. Rolul lui este să se asigure că instituțiile pe care le conduce funcționează profesionist, transparent și fără confuzie între administrație și partid.

Primarul Cisnădiei a deschis zilele acestea o discuție publică despre păcănele și întreabă dacă acestea ar trebui interzise sau limitate.

Este un subiect important și e bine că se discută despre el. Cred însă că discuția ar trebui dusă puțin mai departe decât un sondaj pe Facebook. Mai concret, mai informat și, mai ales, asumat.

Pentru că între timp s-a schimbat și legea.

Acum, decizia este și la nivel local

Prin OUG 7/2026, Consiliul Local poate decide prin hotărâre dacă pe teritoriul Cisnădiei se pot desfășura sau nu activități de jocuri de noroc. Dacă decide că acestea pot funcționa, operatorii au nevoie și de o autorizație anuală de funcționare la nivel local, pe lângă licențele și autorizațiile naționale.

Autorizația locală poate fi aprobată sau respinsă de Consiliul Local, pe baza unui regulament propriu și ținând cont de criterii precum prioritățile de dezvoltare locală, ordinea publică, sănătatea și siguranța publică. Tot Consiliul Local stabilește zonele în care pot funcționa jocurile de noroc și cuantumul taxei locale anuale.

Pentru operatorii care aveau deja autorizații ONJN valabile la intrarea în vigoare a noilor reguli, obligația autorizării locale intervine la expirarea perioadei de autorizare existente.

Cu alte cuvinte, nu mai putem spune simplu că „nu avem ce face, legea e națională”.

Cisnădia poate decide.

Și tocmai de aceea cred că politica publică pe un asemenea subiect nu ar trebui făcută în comentarii pe Facebook sau printr-un vot online. Opinia oamenilor contează și trebuie ascultată, dar decizia trebuie transformată în reguli clare, dezbătute public și asumate prin vot de Consiliul Local.

Aș prefera să văd administrația venind cu un proiect de regulament și cu o propunere concretă, pe care apoi să le pună în transparență decizională. Atunci putem discuta informat: ce vrem să permitem, unde, în ce condiții și de ce.

Cum arată situația în Cisnădie

Din datele pe care le-am centralizat eu, în Cisnădie există în acest moment 7 locații și aproximativ 48 de aparate de tip slot-machine. Unele funcționează în baruri, altele în case de pariuri sau la parterul unor blocuri.

Mai multe dintre aceste locații sunt în centrul orașului, într-o zonă în care avem și școli, instituții publice, locuințe și patrimoniu istoric. Altele sunt în Cartierul Arhitecților, unde contextul urban este diferit.

Și aici cred că trebuie să pornim de la o idee foarte simplă: nu orice activitate este potrivită oriunde.

Orașele își stabilesc reguli tocmai pentru a proteja anumite zone și pentru a decide cum vor să se dezvolte. Iar noul cadru legal ne oferă acum o pârghie reală pentru a face asta și în cazul jocurilor de noroc.

Dacă Cisnădia decide să nu le interzică în totalitate, un regulament serios ar putea cel puțin să analizeze restricții precum:

• excluderea jocurilor de noroc din centrul istoric;
• stabilirea unor zone de protecție în jurul unităților de învățământ;
• restricționarea lor în zone predominant rezidențiale și la parterul blocurilor;
• protejarea zonelor istorice și a celor din apropierea unor instituții publice;
• reguli mult mai stricte privind expunerea și promovarea acestor activități în spațiul urban, în limitele competențelor legale ale administrației locale.

Aplicate împreună, astfel de reguli ar reduce puternic prezența păcănelelor în zonele în care oamenii locuiesc, își duc copiii la școală sau își petrec timpul.

Dar există și varianta mai simplă.

Consiliul Local poate decide că aceste activități nu își mai au locul în Cisnădie. Noua reglementare îi dă această posibilitate.

Nu e nevoie doar de un sondaj. E nevoie de o decizie.

Din reacțiile pe care le-am văzut, există destui oameni care își doresc ca păcănelele să dispară din oraș.

Dar rolul unei administrații nu este doar să măsoare cine spune „da” și cine spune „nu” într-un comentariu pe Facebook.

Este să analizeze problema, să vină cu o politică publică, să o argumenteze, să o pună în dezbatere și apoi să și-o asume.

Dacă primarul consideră că jocurile de noroc sunt o problemă pentru Cisnădie, atunci acum are instrumentele necesare pentru a propune Consiliului Local o soluție.

Dacă vrea interzicerea lor, să propună interzicerea lor.

Dacă vrea doar limitarea, să ne spună unde consideră că pot funcționa, după ce criterii și de ce.

Asta mi se pare discuția reală.

Nu „ce părere aveți despre păcănele?”, ci ce fel de oraș vrem să construim și ce activități considerăm că își au locul în el.

Personal, răspunsul meu este simplu.

Aș vrea o Cisnădie fără păcănele.

Nu pentru că un sondaj de pe Facebook spune asta și nici pentru că sună bine politic, ci pentru că, dacă avem acum posibilitatea legală să alegem ce fel de activități încurajăm în comunitatea noastră, cred că merită să ne-o asumăm.

Și, de data asta, decizia chiar este la noi.

Joi, 26 februarie, este din nou ședință de Consiliu Local, cu o ordine de zi lungă.

Dintre toate proiectele, patru mi se par că merită o discuție serioasă: două pentru ceea ce conțin și două pentru că, pur și simplu, nu avem ce citi despre ele.

Primele două sunt legate direct: creșa și grădinița din Cartierul Arhitecților și prelungirea termenului pentru terenul primit de la Rubin.

Creșa și grădinița din Arhitecților

Pe scurt, proiectul propune amplasarea unor construcții modulare care vor funcționa ca o creșă cu două grupe și o grădiniță cu patru grupe, adică aproximativ 100 de locuri pentru copii.

Studiul de fezabilitate nu se referă doar la clădiri, ci și la utilitățile necesare pentru ca aceste unități de învățământ să poată funcționa.

În document este estimată o durată totală de implementare de aproximativ 18 luni:

• 6 luni pentru proiectul tehnic, avize, autorizație și procedura de achiziție;
• 12 luni pentru execuția lucrărilor.

Cu alte cuvinte, din momentul în care încep efectiv procedurile, este nevoie de aproximativ un an și jumătate pentru finalizarea proiectului.

În campania din 2024 ni s-a spus că această investiție va fi gata în 2025. Suntem în 2026 și abia acum se votează studiul de fezabilitate, iar prin prelungirea termenului din contractul de donație cu Rubin ajungem, în mod realist, în 2028 — adică spre finalul actualului mandat.

Recunosc că, știind cât s-a insistat în campanie pe experiența în gestionarea proiectelor cu finanțare europeană, m-aș fi așteptat ca durata reală a unui asemenea proiect să fie cunoscută și asumată de la început. Chiar dacă investiția aceasta este finanțată din bugetul local, etapele administrative și tehnice nu dispar.

Tocmai pentru că vorbim despre o investiție finanțată integral din bugetul local, m-am uitat atent și la deviz.

La capitolul 2 sunt prevăzuți aproximativ 250.000 de lei pentru utilități. Din documentație reiese însă că pe teren nu există în prezent toate rețelele necesare, iar suma pare să acopere racordurile și branșamentele aferente investiției.

La capitolul 7, destinat unor cheltuieli care pot apărea între faza studiului de fezabilitate și proiectul tehnic, precum și ajustărilor de preț pe durata execuției, nu apare nicio valoare.

Asta înseamnă că valoarea de 7,36 milioane de lei, finanțată integral din bugetul local, nu trebuie privită automat ca un cost final bătut în cuie. Dacă apar diferențe sau costuri suplimentare, ele vor trebui acoperite ulterior.

Și atunci întrebarea firească este: nu era mai corect și mai predictibil ca aceste riscuri să fie bugetate de la început?

Terenul de la Rubin și termenul mutat în 2028

Toată această discuție despre termene se leagă direct de cel de-al doilea proiect: prelungirea termenului pentru terenul primit de la Rubin.

Prin actul adițional supus aprobării, termenul pentru realizarea investiției se mută în 2028. Asta confirmă, practic, calendarul care rezultă și din studiul de fezabilitate și arată că termenul inițial nu mai era realist.

Este, fără îndoială, un lucru important că orașul nu pierde terenul.

În același timp, nu pot să nu mă gândesc la declarațiile din trecut, când această donație era prezentată drept „otrăvită” și condiționată de modificarea unor indicatori urbanistici, iar concluzia publică a fost: „am vorbit cu oamenii, rămâne așa”.

Astăzi vorbim despre o prelungire a termenului, de comun acord.

Și cred că merităm răspunsuri clare la câteva întrebări:

• Care sunt exact condițiile prelungirii până în 2028?
• Există și alte obligații sau modificări față de înțelegerea inițială?
• Cine va executa infrastructura de utilități, în special canalizarea: dezvoltatorul sau Primăria?
• Este termenul din 2028 realist, raportat la etapele prevăzute în studiul de fezabilitate?

Nu sunt întrebări împotriva proiectului. Din contră. Cartierul Arhitecților are nevoie de aceste servicii publice de ani de zile.

Tocmai de aceea cred că trebuie să știm de la început cât costă, cine face ce și când ar trebui să fie gata.

Două proiecte despre care nu avem ce citi

Mai sunt însă două proiecte importante pe ordinea de zi: finanțarea programelor sportive și un nou PUZ pe strada Regele Ferdinand.

Despre ele, cu două zile înainte de ședință, nu pot spune aproape nimic.

Nu pentru că nu ar fi importante, ci pentru că documentația nu este publică.

Și atunci apare o întrebare foarte simplă:

Cum ar trebui să-și formeze consilierii locali o opinie serioasă și cum ar trebui cetățenii să urmărească o decizie publică dacă documentele nu sunt disponibile înainte de ședință?

Pe vremea fostului primar, publicarea târzie sau incompletă a documentațiilor odată cu convocatorul provoca scandal. Și pe bună dreptate. Ajunsese o practică prin care Consiliul Local era pus în fața unor proiecte pe care trebuia să le studieze în grabă.

Actualii consilieri USR își amintesc cu siguranță cât de mult se discuta atunci despre problema asta.

Cu atât mai mult în cazul unui PUZ, documentația ar trebui să poată fi consultată nu doar de consilieri, ci și de cetățenii care pot fi direct afectați.

În acest moment, secțiunea de Urbanism a site-ului Primăriei nu mai este actualizată de anul trecut, când am făcut o sesizare tocmai pentru că PUZ-urile nu erau publicate.

Iar aici cred că avem o problemă reală.

Transparența nu se măsoară doar în ședințe transmise live

Este bine că ședințele Consiliului Local sunt transmise și că putem urmări voturile.

Dar transparența începe înainte de vot.

Înseamnă să poți vedea proiectul, studiile, anexele și argumentele pe baza cărora urmează să fie luată o decizie. Să ai timp să le citești, să pui întrebări și, dacă este cazul, să semnalezi o problemă înainte ca mâinile să se ridice în sală.

Altfel, avem transparență doar asupra rezultatului, nu și asupra procesului care a dus la el.

Și e greu să nu observ că, la capitolul acesta, am ajuns în unele situații să stăm mai rău decât în perioada pe care actuala administrație o critica.

Nu cred că este prea mult să cerem documentațiile înainte de ședință.

Dacă o decizie este suficient de importantă încât să fie votată de Consiliul Local, este suficient de importantă și ca oamenii să poată citi înainte ce se votează.

A trecut ceva timp de când am scris ultima dată despre podul de pe strada Cetății. Nu pentru că n-aș fi avut ce spune, ci pentru că am vrut să fiu sigură că tot ce comunic mai departe se bazează pe documente, fapte și răspunsuri oficiale.

Am mers până unde am putut merge ca cetățean: am făcut sesizări, am cerut documente, am prezentat dovezi, am discutat cu oamenii afectați, am strâns peste 160 de semnături, am dus problema în Consiliul Local și am așteptat răspunsurile instituțiilor competente.

Despre petiție și despre felul în care a fost discutată în Consiliul Local am scris separat:

Podul de pe Cetății (IV): Ce s-a întâmplat cu petiția

Acum pot să închid și cealaltă parte a poveștii: ce au răspuns instituțiile pe care le-am sesizat și ce rezultă din documentele primite.

Ce am aflat din documentele Primăriei

Am depus o cerere în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public și am cerut documentația legată de lucrare. Am primit aproape tot ce am solicitat.

Din documente reiese că, în noiembrie 2024, imediat după schimbarea administrației, actualul primar a semnat un proces-verbal de recepție parțială într-un moment în care partea de lucrare care avea să genereze problema de cotă era deja executată.

Lucrarea a continuat apoi în aceeași direcție. S-au montat grinzile, s-a turnat placa, iar structura a avansat. Expertiza tehnică prin care au fost analizate variantele de remediere a fost realizată abia în august 2025.

Asta a fost una dintre întrebările mele încă de la început: de ce nu a fost verificată temeinic lucrarea înainte să se continue pe structura existentă?

Pentru că, odată ce montezi grinzile și torni placa, nu mai vorbim despre o greșeală ușor de corectat. Vorbim despre o greșeală betonată, la propriu.

Ce au spus instituțiile

Am trimis sesizări separat către instituțiile care aveau atribuții pe diferitele probleme pe care le-am ridicat. Vreau să public și răspunsurile integral, nu doar interpretarea mea, astfel încât fiecare să le poată citi și să-și formeze propria concluzie.

Poliția Rutieră: semnalizarea șantierului nu respecta prevederile legale

Una dintre problemele pe care le-am semnalat a fost siguranța șantierului și felul în care acesta era semnalizat.

Serviciul Rutier Sibiu mi-a explicat că avizul emis de Poliție pentru acest proiect privea exclusiv impunerea restricțiilor de circulație și aprobarea rutelor ocolitoare necesare executării podului. Verificarea cotelor și a soluțiilor tehnice aparține specialiștilor autorizați, iar respectarea proiectului pe șantier intră în responsabilitatea dirigintelui de șantier.

În ceea ce ține însă direct de competența Poliției, răspunsul este foarte clar. În urma verificărilor s-a constatat că semnalizarea lucrării nu era în conformitate cu prevederile legale, motiv pentru care a fost aplicată o sancțiune contravențională.

Cu alte cuvinte, una dintre problemele despre care vorbeau oamenii de pe strada Cetății și pe care am semnalat-o s-a confirmat.

Inspectoratul de Stat în Construcții: alegerea soluției a aparținut Primăriei

Răspunsul Inspectoratului Județean în Construcții Sibiu lămurește un alt lucru important.

ISC confirmă că lucrarea avea la bază Autorizația de Construire nr. 144/02.09.2024, valabilă până la 12 decembrie 2025, și că programul pentru controlul calității lucrărilor fusese avizat. La momentul verificării nu se executau lucrări, iar Primăria a pus la dispoziția inspectorilor documentația solicitată.

Din aceasta reieșea că proiectul tehnic fusese modificat prin două dispoziții de șantier emise de proiectant pentru adaptarea soluțiilor la situația din teren. ISC precizează că aceste dispoziții au fost verificate de un verificator de proiecte atestat și însușite atât de beneficiar, cât și de factorii responsabili cu asigurarea calității lucrărilor.

După rezilierea contractului cu executantul inițial, Primăria a comandat o expertiză tehnică pentru evaluarea calității lucrărilor deja executate și pentru stabilirea modului în care investiția putea continua. Expertiza a analizat inclusiv rezistența și stabilitatea, siguranța și accesibilitatea în exploatare, precum și aspecte privind sănătatea și mediul, iar expertul a propus două soluții pentru continuarea și finalizarea investiției.

Aici apare, pentru mine, cea mai importantă frază din întregul răspuns:

„Alegerea uneia dintre soluțiile emise de expert aparține exclusiv investitorului.”

Adică Primăriei Cisnădie.

Mi se pare o precizare importantă pentru că, în discursul public, am auzit în repetate rânduri ideea că „specialiștii au decis”. Nu chiar. Specialiștii au stabilit care sunt variantele tehnic posibile. Între ele, administrația a ales.

Iar administrația a ales varianta fără demolarea și reconstruirea podului.

Direcția pentru Cultură: nereguli constatate și lucrări sistate

Răspunsul Direcției Județene pentru Cultură Sibiu este, pentru mine, unul dintre cele mai importante documente din tot acest demers.

Am sesizat faptul că podul se află în centrul istoric al Cisnădiei, în imediata apropiere a Bisericii Evanghelice fortificate, și am ridicat întrebări încă de la început cu privire la avizul Direcției pentru Cultură.

Reprezentanții instituției s-au deplasat la fața locului și, potrivit răspunsului pe care l-am primit, „au constatat cele semnalate”. Direcția a dispus sistarea lucrărilor și obținerea avizului D.J.C. Sibiu, măsura fiind comunicată printr-o adresă din 16 octombrie 2025.

Mai mult, beneficiarul lucrărilor a fost înștiințat să facă toate demersurile necesare pentru „intrarea în legalitate cu privire la modificările constructive survenite ca urmare a nerespectării proiectului inițial”.

Documentul acesta este important și dintr-un alt motiv.

În ședința Consiliului Local din 25 septembrie, primarul spunea public că proiectul și dispoziția de șantier fuseseră duse la Direcția pentru Cultură și că exista aviz. Câteva săptămâni mai târziu, Direcția dispunea sistarea lucrărilor și obținerea avizului.

Nu vreau să trag o concluzie pe care documentele pe care le am nu mi-o permit. Dar cele două informații ridică o întrebare cât se poate de firească:

Ce aviz exista la 25 septembrie și pentru ce anume, dacă pe 16 octombrie Direcția pentru Cultură a dispus obținerea avizului și intrarea în legalitate a modificărilor constructive?

Eu nu am găsit încă, în documentele pe care le am, un răspuns clar la această întrebare.

Trei instituții. Trei bucăți din aceeași problemă

Dacă punem răspunsurile unul lângă altul, avem o imagine mult mai clară decât aveam la început:

• Poliția Rutieră a constatat că semnalizarea șantierului nu respecta prevederile legale și a fost aplicată o sancțiune contravențională;
• Inspectoratul de Stat în Construcții a confirmat existența proiectului revizuit și a expertizei tehnice și a precizat că alegerea dintre cele două soluții aparținea exclusiv investitorului;
• Direcția Județeană pentru Cultură a constatat cele sesizate, a dispus sistarea lucrărilor, obținerea avizului și demersuri pentru intrarea în legalitate a modificărilor constructive.

Și atunci cred că putem spune măcar atât:

Întrebările puse nu au fost inventate și nici „vâlvă” făcută de dragul scandalului. Au existat probleme reale, iar unele dintre ele au fost confirmate chiar de instituțiile statului.

Și atunci, ce am obținut?

Poate cineva să citească toate astea și să spună: „Și? Podul tot așa se face.”

Da. Soluția pe care am contestat-o nu s-a schimbat.

Dar ar fi nedrept să spun că demersul nu a avut niciun rezultat. Problema a ajuns în Consiliul Local, administrația a prezentat public informații care până atunci nu fuseseră comunicate, am obținut documentația lucrării, mai multe instituții au făcut verificări, s-a constatat că semnalizarea șantierului nu respecta prevederile legale, a fost aplicată o sancțiune, iar Direcția pentru Cultură s-a deplasat la fața locului, a constatat cele sesizate și a dispus sistarea lucrărilor și demersurile necesare pentru intrarea în legalitate.

Asta înseamnă și implicarea civică. Nu înseamnă că vei obține de fiecare dată soluția pe care o ceri și nici că administrația va fi de acord cu tine. Dar poți determina instituțiile să verifice, poți obține documente, poți scoate la lumină informații care altfel poate nu ar fi devenit publice și poți cere administrației să răspundă.

Când responsabilitatea se împarte până aproape dispare

Experiența asta mi-a arătat din nou cât de greu este pentru un cetățean să urmărească o problemă administrativă până la capăt.

Fiecare instituție verifică bucățica ei. Poliția se uită la siguranța rutieră, ISC la disciplina și calitatea în construcții, Direcția pentru Cultură la patrimoniu. Este firesc ca fiecare să răspundă în limitele propriilor atribuții.

Dar pentru omul care locuiește acolo problema nu este împărțită în trei dosare. Este una singură: un pod construit greșit, într-un centru istoric, din bani publici, care schimbă strada și afectează oamenii care locuiesc lângă el.

În tot lanțul acesta, responsabilitatea ajunge să fie împărțită în atât de multe bucăți încât, uneori, aproape că nu mai știi cine răspunde pentru întreg.

„Merge și așa”

Mai este ceva ce m-a întristat în lunile astea. Pentru o parte dintre oameni, patrimoniul, calitatea lucrărilor sau felul în care arată orașul par lucruri secundare. Important este să se termine, să se deschidă și să putem trece.

Înțeleg oboseala după luni întregi de șantier. Dar tocmai așa ne obișnuim cu „merge și așa”: cu praful, gropile, improvizațiile și lucrările făcute prost, până când simplul fapt că o lucrare este terminată începe să ni se pară suficient.

Pentru mine nu este. Mai ales când vorbim despre centrul istoric al Cisnădiei, un loc pe care îl invocăm mereu când vorbim despre turism, identitate și patrimoniu.

Patrimoniul îl pierzi o singură dată. Și nu ți-l mai dă nimeni înapoi.

Nu e o rușine să spui „am greșit”

Eu chiar am sperat că schimbarea administrației va aduce și o altă relație cu greșelile. Pentru că greșeli vor exista întotdeauna, în orice primărie, în orice mandat și în orice proiect.

Nu cred că oamenii cer perfecțiune. Cred însă că vor asumare.

Uneori, patru cuvinte ar valora mai mult decât toate explicațiile complicate: „Am greșit. Îmi pare rău.” Și apoi: reparăm.

Nu este o dovadă de slăbiciune. Oamenii nu se supără doar pentru că apar greșeli. Se supără când sunt ascunse sau minimalizate, când responsabilitatea este pasată, când li se vorbește de sus sau când omul care pune întrebări ajunge să fie prezentat drept problema.

Asumarea nu te face slab. Te face credibil și arată că orașul contează mai mult decât orgoliul, imaginea sau politica.

Și aici închid povestea. Deocamdată.

Le mulțumesc tuturor celor care au semnat petiția, celor care mi-au trimis documente și informații, oamenilor de pe strada Cetății care au vorbit cu mine și tuturor celor care au urmărit demersul.

Nu am obținut soluția pe care am considerat-o cea mai bună. Dar am întrebat, am verificat, am pus documentele pe masă, am cerut instituțiilor să își facă treaba și am primit răspunsuri.

Implicarea civică nu garantează că vei câștiga. Dar înseamnă că nu lași lucrurile să treacă în tăcere.

Iar dacă va mai exista o luptă care merită dusă, o voi duce la fel: cu argumente, cu documente și împreună cu oamenii care cred că orașul nostru merită mai mult.

În România, transparența ar trebui să fie normalitate.

Ar trebui să fie treaba statului să ne explice clar cum sunt cheltuiți banii publici.

Dar, de cele mai multe ori, nu este.

De câțiva ani încerc să prezint cât mai simplu și pe românește ce se întâmplă administrativ și financiar în Cisnădie. Pentru că oamenii au dreptul să știe, dar mai ales să înțeleagă ce se întâmplă cu banii lor.

Dacă nu înțelegem ce se întâmplă, nici nu avem cum să-i tragem de mânecă pe cei care decid pentru noi.

Asta înseamnă, pentru mine, implicare civică: să fim atenți, să întrebăm și să cerem explicații atunci când ceva nu pare în regulă.

Nu să așteptăm să treacă patru ani și apoi să ne plângem prin colțurile Facebook-ului sau TikTok-ului că nu avem cu cine vota și că „toți sunt la fel”.

Am învățat, în timp, să nu iau de bune declarațiile aleșilor.

Prefer cifrele.

De aceea mă uit la hotărârile Consiliului Local, rectificările bugetare, execuțiile financiare, achizițiile din SEAP, dispozițiile primarului și, bineînțeles, la ce se întâmplă — sau nu se întâmplă — efectiv în oraș.

Un site făcut de un om explică mai bine banii publici decât statul

Zilele trecute am descoperit transparenta.eu, o platformă care m-a scutit de zile întregi de căutat prin execuții bugetare și rectificări.

A fost creată voluntar, în aproximativ șase luni, de Claudiu Constantin Bogdan, un tânăr din Sibiu care a făcut, practic singur, ceva ce statul român încă nu reușește să ofere într-o formă simplă și ușor de înțeles: un loc în care oricine poate vedea cum sunt cheltuiți banii publici.

E destul de ironic că administrațiile cheltuie bani pe „digitalizare”, dar pentru a înțelege mai ușor finanțele publice ajungem tot pe platforme făcute din inițiativă civică.

Pe site-ul Primăriei Cisnădie există o parte dintre informațiile financiare care ar trebui să fie publice, dar sunt greu de urmărit și de pus cap la cap.

De exemplu, ultima execuție bugetară publicată pe site era, la momentul în care am făcut această analiză, cea de la 31 martie 2025.

Între timp au existat mai multe rectificări bugetare.

S-au mutat bani dintr-o parte în alta, unele investiții au rămas fără finanțare, iar primarul a spus public la un moment dat că nu mai sunt bani pentru continuarea unor investiții, cum ar fi trotuarul de pe strada Stejarului.

Când punem însă cifrele una lângă alta, începem să vedem mai clar prioritățile.

La 31 octombrie 2025:

• pentru Transporturi — adică inclusiv străzi și infrastructură rutieră — cheltuielile reprezentau aproximativ 5% din total;
• pentru Cultură, recreere și religie vorbim despre peste 8 milioane de lei, aproximativ 12%;
• dintre acești bani, aproximativ 4,15 milioane de lei merseseră către sport;
• aproximativ 2,42 milioane de lei către Casa de Cultură;
• restul include cheltuieli pentru culte și întreținerea spațiilor de recreere.

Fac comparația asta dintr-un motiv.

La unele capitole bugetare, administrația are cheltuieli pe care nu le poate evita. La sănătate, învățământ sau protecția mediului există obligații și costuri fixe — de exemplu serviciile de salubrizare.

La cultură, recreere, sport sau anumite alte activități, administrația are însă mult mai multă libertate în stabilirea priorităților și a sumelor.

Și atunci apar niște întrebări perfect legitime:

• De ce, într-un an complicat financiar, cheltuim mai mult pentru recreere decât pentru infrastructura rutieră, unde nevoile sunt evidente?
• De ce ni se spune că nu mai există bani pentru investiții deja planificate, în timp ce alte capitole continuă să primească finanțări?
• Sunt acestea prioritățile pe care ni le dorim și pentru bugetul din 2026?

Anul fiscal nu era încă încheiat când am făcut analiza, iar cifrele se mai pot modifica.

Dar tocmai acum începe să se contureze bugetul pentru anul următor.

Și tocmai de aceea cred că merită să ne uităm la ele.

24,5 milioane de lei pentru salarii. Dar cât câștigă, de fapt, oamenii din Primărie?

Mai departe, în primele zece luni ale anului apar aproximativ 24,5 milioane de lei cheltuiți pe salarii, o sumă ceva mai mare decât în anii precedenți.

Am vrut să văd și cum arată transparența veniturilor salariale.

Primăria trebuie să publice periodic informații despre drepturile salariale ale angajaților.

La momentul verificării mele, documentul aferent datei de 30 septembrie lipsea de pe site, iar cel din 31 martie era destul de vag și nu permitea să înțelegi clar toate sporurile sau majorările acordate.

Inițial m-am întrebat dacă poate pur și simplu nu există.

Apoi m-am uitat la dispozițiile primarului.

Și am găsit, de exemplu, două majorări ale indemnizației viceprimarului, într-un interval mai mic de un an, pentru implicarea în implementarea unor proiecte finanțate din fonduri europene.

Există și alte dispoziții prin care sunt stabilite echipe sau comisii pentru asemenea proiecte.

Dacă persoanele respective beneficiază de majorări salariale pentru aceste atribuții, cred că informația ar trebui să poată fi găsită simplu și complet în documentele privind transparența veniturilor, împreună cu baza legală.

Nu pentru că ar fi ceva greșit în sine să primești un spor prevăzut de lege.

Ci tocmai pentru că, dacă este legal și justificat, nu există niciun motiv să fie greu de găsit.

Mai apare însă o problemă.

Dispozițiile publicate pe site-ul Primăriei sunt aproape toate marcate „caracter individual”, ceea ce face ca publicul să vadă doar titlul, nu și conținutul.

Înțeleg perfect asta atunci când vorbim despre:

• ajutoare sociale;
• indemnizații pentru persoane cu dizabilități;
• situații care conțin date personale;
• acte care privesc o persoană identificabilă.

Dar există și dispoziții al căror subiect este, de exemplu, convocarea Consiliului Local într-o ședință publică.

Ce este confidențial acolo?

Și de ce un cetățean trebuie să ghicească ce conține un act administrativ care privește funcționarea unei instituții publice?

Transparența nu înseamnă să pui niște PDF-uri pe un site

Cred că aici este problema de fond.

Transparența nu înseamnă doar că o informație există undeva, într-un PDF, într-un colț al site-ului.

Înseamnă ca un om obișnuit să poată afla, fără să petreacă ore întregi căutând:

• câți bani are orașul;
• pe ce sunt cheltuiți;
• ce investiții sunt în derulare;
• cât costă fiecare;
• cine execută lucrările;
• ce contracte au fost semnate;
• ce sume au fost suplimentate prin rectificări;
• de ce un proiect a primit bani, iar altul a rămas fără finanțare;
• ce indemnizații, sporuri și majorări sunt plătite din bugetul local.

Asta înseamnă transparență.

Nu să-i dai cetățeanului 200 de documente și să-i spui: informația este publică, descurcă-te.

Ar mai fi multe de scris.

Dar mă opresc aici și repet ceva în care cred de foarte mult timp:

Nu putem vorbi despre reformă cât timp ne obișnuim cu lipsa explicațiilor.

Nu putem vorbi despre schimbare reală dacă acceptăm lipsa de transparență ca pe o normalitate.

De aceea insist.

De aceea întreb.

De aceea verific.

Și de aceea încerc să explic mai departe, pe cât pot, ce găsesc.

Pentru că numai atunci când știm ce se întâmplă putem cere ca lucrurile să fie făcute altfel.

Până când transparența va deveni normalitate, o să continui să fac ceea ce fac de câțiva ani: să traduc administrația pe înțelesul tuturor și să arăt, cu cifre și documente, ce se întâmplă cu banii noștri.

Transparența nu este un moft.

Și nu este un favor pe care administrația îl face cetățenilor.

Este o obligație.

Iar pentru noi, cetățenii, e un instrument fără de care nu putem controla cu adevărat ce fac cei pe care îi alegem.

Nu rămâneți spectatori.

Întrebați. Cereți explicații. Verificați.

Pentru că, dacă vrem o comunitate mai corectă, trebuie să fim și noi parte din ea.

Transparența începe și cu noi.

Mi-am făcut oleacă de timp și am ascultat conferința de presă a primarului Cisnădiei, la un an de mandat.

Și mi-a venit în minte o expresie pe care o folosea profesoara mea de română în liceu, când ne arăta documentare despre comunism: limbaj de lemn.

Când asculți pe cineva și ai impresia că vorbește frumos, dar, la final, rămâi cu foarte puține lucruri concrete.

Cam așa am rămas și după conferința asta.

M-aș fi așteptat la un dialog real despre primul an de mandat:

• ce s-a făcut;
• ce nu s-a făcut;
• ce a mers prost;
• ce s-a blocat;
• ce urmează.

În schimb, am auzit foarte mult despre „greaua moștenire”, „demararea procedurilor”, proiecte „în fază de...” și „standarde europene”.

Da, e bine că se lucrează mai ordonat, că se fac studii, se parcurg etape legale și se respectă proceduri.

E o schimbare față de trecut și trebuie recunoscută.

Dar hai să fim sinceri: asta este normalitatea. Nu poate fi, în sine, o realizare.

Oamenii nu trăiesc din „faze” și „studii”. Trăiesc pe străzi neasfaltate, duc copiii la școală în alt oraș și așteaptă soluții.

Cât timp mai poate fi invocată „greaua moștenire”?

Este adevărat că administrația trecută a lăsat în urmă probleme mari, ani de neglijență și proiecte prost făcute sau neterminate.

Dar după un an nu mai poți guverna numai din trecut.

Oamenii nu te-au ales ca să le explici permanent cât de rău ai găsit lucrurile. Te-au ales ca să le faci mai bine.

Și cred că aici începe să se vadă diferența dintre politică și administrație: e ușor să explici cine este de vină. Mult mai greu este să arăți ce faci tu ca să rezolvi problema.

Cartierul Arhitecților și un răspuns care ridică alte întrebări

La un moment dat, un jurnalist l-a întrebat pe primar unde va fi construită creșa și grădinița din Cartierul Arhitecților.

M-a bufnit puțin râsul, pentru că despre terenul respectiv se discută de ani buni.

Dar mi-a trecut repede când am auzit răspunsul.

Primarul a vorbit despre terenul primit de la dezvoltator, despre ceea ce a numit o „donație otrăvită” și despre legătura acesteia cu PUZ-ul din zonă. A spus, printre altele:

„Am vorbit cu oamenii, rămâne așa. Noi ne ținem de cuvânt și noi și ce a decis administrația anterioară. Planul de urbanism respectiv, dânșii îl vor face așa cum a fost stabilit, iar terenul este al primăriei și vom construi acolo.”

Aici am rămas cu mai multe întrebări decât răspunsuri.

PUZ-ul aprobat prevedea:

• 1.271 de apartamente;
• 41 de blocuri.

Ulterior, dezvoltatorul a cerut modificări care ar fi dus la:

• 1.368 de apartamente;
• 38 de blocuri;
• modificarea unor indicatori;
• mai puține locuri de parcare.

Propunerea respectivă nu a fost aprobată.

Atunci ce înseamnă exact „rămâne așa”?

Și ce înseamnă că „planul de urbanism îl vor face așa cum a fost stabilit”?

Cu indicatorii din PUZ-ul aprobat?

Cu cei solicitați ulterior?

Sau cu cele aproximativ 1.700 de unități despre care vorbește primarul?

Nu este un detaliu.

Mai există și clauza din donația terenului, potrivit căreia, dacă investiția publică nu este realizată în termenul stabilit, există riscul revenirii terenului către dezvoltator.

Aici aș fi vrut să aud foarte concret ce face administrația pentru a proteja interesul orașului.

Nu doar că „a vorbit cu oamenii”.

Când vorbim despre terenuri publice, PUZ-uri, investiții și obligații contractuale, lucrurile trebuie explicate prin acte, termene și decizii administrative.

Și mai lipsește o întrebare mare: utilitățile.

Cum vor fi construite creșa, grădinița și, ulterior, școala într-o zonă în care infrastructura de apă și canalizare este încă o problemă majoră?

Cine va suporta costurile?

Asta mi se pare mult mai important decât orice formulare despre „standarde europene”.

Întrebările care n-au venit

Poate partea care m-a surprins cel mai mult la conferință a fost cât de puține întrebări incomode au existat.

Eu aș fi vrut să aud, de exemplu:

• Unde este creșa promisă pentru 2025 și școala gimnazială anunțată pentru 2026 în Cartierul Arhitecților?
• Cum vor fi construite, având în vedere problema utilităților din zonă?
• Ce s-a întâmplat concret la podul de pe strada Cetății și de ce lucrările au continuat după apariția problemelor de execuție?
• Cum sunt selectate firmele care primesc contracte importante de infrastructură și ce experiență li se cere?
• Cum gestionează administrația situațiile în care în jurul unor firme contractate există legături politice care pot ridica întrebări de integritate sau de percepție publică?
• Va exista o consultare publică reală pentru proiectul „Culoarul de Argint” dintre Cisnădie și Cisnădioara?

Și ar mai fi fost multe.

Presa locală și banii pentru „informare”

În acest context, cred că merită discutată și relația financiară dintre administrație și presa locală.

Primăria alocă anual aproximativ 100.000 de lei pentru servicii de informare și promovare în presa locală, deși are propriul site, pagină de Facebook și alte canale de comunicare.

Întrebat despre aceste cheltuieli, primarul a spus, în esență, că:

• nu este vorba despre 100.000 de euro, ci despre aproximativ 100.000 de lei;
• administrația nu „cumpără presă”, ci informează cetățenii;
• suma este mai mică decât în anii anteriori.

Nu spun că existența unui contract cu presa dovedește că jurnaliștii nu pun întrebări din cauza lui.

Dar cred că există o problemă legitimă de discutat atunci când instituția pe care presa locală ar trebui să o urmărească și să o chestioneze este, în același timp, și clientul ei.

Mai ales când conferințele de presă ajung să semene mai degrabă cu prezentări decât cu momente în care administrația este pusă serios în dificultate.

Iar dacă obiectivul este informarea cetățenilor, eu una aș prefera să văd banii investiți într-o platformă publică în care să putem urmări lunar:

• ce proiecte sunt în lucru;
• cât costă;
• cine le execută;
• în ce stadiu se află;
• ce întârzieri există;
• de ce s-au blocat;
• care este noul termen.

Asta ar fi informare.

Pentru unele lucruri „nu sunt bani”. Pentru altele sunt.

În același timp, oamenii cer, pe bună dreptate, asfaltarea unor străzi sau trotuare pe Stejarului, 1 Decembrie și în alte zone unde proiectele sunt deja prinse în buget.

Răspunsul este deseori același:

Să avem răbdare.

Nu se pot face toate peste noapte.

Nu mai sunt bani.

Și aici cred că avem dreptul să discutăm despre priorități.

În același an:

• pentru Clubul Sportiv Măgura au fost alocate suplimentar 800.000 de lei, față de bugetul inițial;
• pentru servicii de informare și promovare în presa locală vorbim de aproximativ 100.000 de lei;
• Casa de Cultură a solicitat ulterior încă 230.000 de lei din buget.

La capitolul cultură, primarul a prezentat drept exemplu concertul Direcția 5/PetFest din Cisnădioara, despre care a spus că a costat aproximativ 10.000 de euro și că 80% din cheltuială a fost acoperită din încasările Casei de Cultură.

O lună mai târziu, Casa de Cultură a cerut însă suplimentarea bugetului cu 230.000 de lei.

Sportul este important.

Cultura este importantă.

Nu cred că un oraș trebuie să renunțe la ele ca să asfalteze străzi.

Dar bugetul înseamnă alegeri.

Și atunci când le spui oamenilor că pentru lucrările pe care le așteaptă nu mai sunt bani, este firesc ca ei să se uite și la lucrurile pentru care s-au găsit bani.

Nu discut dacă fiecare sumă, luată separat, este mare sau mică raportată la întregul buget.

Discut despre priorități.

Pentru că banii publici spun, până la urmă, foarte clar ce consideră o administrație important.

„Aveți răbdare” nu poate fi răspunsul la orice

Unele lucruri chiar nu se pot face peste noapte.

Dar răbdarea nu poate deveni răspunsul universal.

Dacă le ceri oamenilor răbdare, trebuie să le arăți și pentru ce așteaptă:

• Ce proiect este în lucru?
• Unde s-a blocat?
• De ce?
• Ce urmează?
• Care este termenul?
• Ce s-a schimbat față de planul inițial?

Oamenii pot înțelege întârzierile.

Mult mai greu înțeleg tăcerea.

Altfel, „aveți răbdare” începe să semene prea mult cu o formă politicoasă de a spune: nu mai întrebați.

Un an nu este suficient pentru toate. Dar este suficient pentru ceva.

Tot citesc că nu este corect să judecăm un primar după numai un an de mandat.

Într-o anumită măsură, sunt de acord. Nu poți repara în 12 luni tot ce s-a degradat în 16 ani. Nu poți termina toate proiectele. Nu poți rezolva peste noapte infrastructura, școlile, traficul și toate problemele acumulate.

Dar într-un an poți vedea:

• cum gândește o administrație;
• cum comunică;
• cum reacționează când greșește;
• cum răspunde când este criticată;
• cum prioritizează banii;
• cât de transparentă este;
• dacă încearcă să construiască încredere sau doar imagine.

După primul an, eu văd o administrație mai atentă la proceduri decât cea din trecut.

Și este un lucru bun.

Dar văd și foarte multă comunicare despre proceduri și încă prea puține rezultate vizibile. Văd multe comunicate, multe imagini, multe proiecte „în fază de”.

Și încă prea puține răspunsuri clare la întrebările dificile.

Nu cred că trebuie să așteptăm patru ani pentru a putea spune asta.

Administrația publică nu este un film la care stăm cu floricelele în brațe până la final ca să vedem deznodământul.

Este o muncă în slujba oamenilor, plătită din bani publici, care trebuie urmărită, susținută atunci când lucrurile merg bine și criticată atunci când nu merg.

Pe parcurs.

A fi nou în funcție nu este o scuză pentru orice. Dar nici primul an nu este suficient pentru un verdict definitiv.

Este însă suficient ca să vedem direcția.

Iar după un an, „greaua moștenire” nu mai poate fi singura explicație.

La un moment dat, trecutul se termină și începe responsabilitatea prezentului.

În 24 septembrie am transmis Primăriei Cisnădie petiția prin care am cerut oprirea soluției cu rampe și reconstruirea corectă a podului de pe strada Cetății.

Petiția a fost susținută de peste 160 de oameni, online și fizic.

O zi mai târziu, pe 25 septembrie, a fost discutată în ședința Consiliului Local.

În procesul-verbal apare la „Diverse nr. 6”, sub denumirea de „notificare cu privire la reconstrucția corectă a podului peste pârâul Ursului și strada Cetății Cisnădie”.

Imediat după, la „Diverse nr. 7”, primarul a prezentat o informare despre situația podului.

Ce am aflat, în sfârșit, despre pod

Discuția din Consiliul Local a adus câteva informații importante, care până atunci nu fuseseră comunicate public atât de clar.

Primarul a confirmat că eroarea de aproximativ 50 de centimetri s-a produs în octombrie-noiembrie 2024, când zidul de sprijin a fost executat mai înalt decât cota corectă.

A spus și că dirigintele de șantier de la acel moment ar fi observat eroarea, dar nu ar fi comunicat-o beneficiarului, adică Primăriei.

Ulterior, noul diriginte de șantier a constatat problema, iar administrația a comandat o expertiză tehnică. Potrivit explicațiilor oferite în ședință, expertiza a concluzionat că restul structurii este în parametri și poate fi păstrat.

Au rămas două variante:

– continuarea pe structura existentă, prin realizarea rampelor, pentru aproximativ 316.000 de lei + TVA;

– demolarea și reconstruirea podului, pentru aproximativ 690.000 de lei + TVA.

Administrația a ales prima variantă.

Contractul cu Strabag fusese deja semnat în 17 septembrie, cu un termen de maximum două luni. Primarul a spus însă că firma fusese rugată să nu înceapă lucrările până când situația nu va fi prezentată și Consiliului Local.

Tot atunci am aflat că proiectul inițial nu avusese avizul Direcției pentru Cultură. Primarul a recunoscut acest lucru și a spus că, între timp, atât proiectul, cât și dispoziția de șantier pentru finalizarea lucrării au fost trimise Direcției Județene pentru Cultură și au primit aviz.

Și asta este important.

Pentru că una dintre întrebările pe care le ridicasem public era tocmai lipsa acestui aviz.

În timpul ședinței s-a discutat și despre oamenii care locuiesc lângă pod. Consiliera Luchian l-a întrebat direct pe primar dacă a vorbit cu ei și dacă le-a explicat ce va însemna soluția cu rampe.

Primarul a spus că a discutat cu o parte dintre vecini și că accesul în curți va fi adaptat. Consilierul Lepșa a explicat că unele intrări ar urma să fie lărgite și făcute în diagonală pentru a reduce panta și că va exista o rigolă pentru colectarea apei.

Sunt explicații pe care oamenii din zonă ar fi trebuit, în opinia mea, să le primească mult mai devreme.

Apoi discuția a ajuns la mine

Primarul a vorbit despre „domnișoara care a făcut această vâlvă”, a amintit că am candidat la Primărie și a spus că nu știe ce specializare am și dacă este una în domeniul construcțiilor.

Mai târziu a revenit la aceeași idee, spunând că este foarte greu să demonstrezi că soluția aleasă nu este bună, „mai ales că nu este chiar de specialitate doamna respectivă”.

Președinta de ședință, Adina-Maria Macrea, a spus, la rândul ei, că „domnișoara a tulburat apele” în ultimele săptămâni.

Tot ea a vorbit despre faptul că cetățenii trebuie să semnaleze problemele, dar a adăugat că ar trebui să aibă și „temei legal” pentru a face asta.

Aici a intervenit consilierul Kieltsch, care a spus foarte clar că un cetățean al Cisnădiei are dreptul să își spună părerea și că nu trebuie să aibă o anumită pregătire pentru a ridica o problemă.

Primarul i-a dat dreptate și a precizat că formularea privind „temeiul legal” fusese greșită.

Cred că merită să spun și eu ceva aici.

Nu am pretins niciodată că sunt inginer constructor și nu am încercat să înlocuiesc expertul tehnic.

Din contră.

Am căutat documentele care erau disponibile public. Am cerut documente și informații. Am vorbit cu oamenii afectați. Am sesizat instituțiile care au competența să verifice lucrurile pe care eu, ca simplu cetățean, nu am cum să le certific tehnic.

Tot ce am scris până în acel moment am scris pe baza informațiilor pe care le aveam. Iar acolo unde informațiile lipseau, am pus întrebări.

Unele dintre răspunsuri au venit chiar în această ședință.

De aceea nu mi se pare normal ca o discuție despre o petiție și despre o lucrare publică să alunece spre cine este omul care pune întrebările, unde a candidat sau ce diplomă are.

Dacă am scris ceva greșit, administrația putea să mă corecteze cu documente.

Dacă exista o informație pe care nu o aveam, putea să o facă publică.

Dacă soluția aleasă este cea mai bună, putea să explice de ce.

Asta îmi doream de la bun început.

Nu mi-aș fi dorit ca discuția să fie despre mine. Mi-aș fi dorit să rămână despre pod.

Și mai cred ceva.

Un cetățean care întreabă, caută documente, strânge semnături și contestă o decizie publică nu „face vâlvă” și nu „tulbură apele”.

Participă la viața comunității.

Nu trebuie ca administrația să fie de acord cu el. Dar cred că trebuie să-i răspundă pe fond.

Ce s-a decis

La finalul discuției, secretarul general a spus că trebuie stabilit răspunsul care urma să-mi fie comunicat.

Consilierii au fost întrebați dacă sunt de acord cu continuarea lucrărilor în varianta fără demolarea suprastructurii, cu termenul de aproximativ două luni.

Rezultatul a fost:

14 voturi pentru, 1 vot împotrivă și 3 abțineri.

Consilierul Kieltsch, care s-a abținut, a explicat că podul va rămâne acolo zeci de ani și că trebuie luate în calcul nu doar costurile de acum, ci și efectele pe termen lung. A spus că el ar fi fost de acord cu demolarea și realizarea unui pod nou.

Consilierul Filip, care a votat împotrivă, a ridicat la rândul lui întrebări despre perioada în care lucrările au continuat și despre supravegherea șantierului.

Pe 2 octombrie am primit răspunsul oficial.

Primăria mi-a comunicat că petiția a fost adusă la cunoștința Consiliului Local și că, în urma discuției și a votului, lucrările vor continua prin soluția care nu presupune demolarea suprastructurii existente.

Așadar, petiția nu a schimbat soluția aleasă.

Dar nu cred că a fost inutilă.

A dus problema în Consiliul Local. A obligat administrația să explice public, mult mai detaliat decât o făcuse până atunci, când s-a produs greșeala, ce s-a întâmplat cu dirigenția de șantier, ce a constatat expertiza, cât costă cele două variante, de ce a fost ales Strabag și ce s-a întâmplat cu avizul de la Cultură.

Și a făcut ca, măcar pentru câteva zeci de minute, să se vorbească și despre oamenii care vor rămâne acolo după ce utilajele pleacă.

Eu continui să cred că, atunci când vorbim despre o lucrare care va rămâne zeci de ani în centrul istoric al Cisnădiei, mai repede și mai ieftin nu înseamnă automat mai bine.

Administrația a ales. Consiliul Local și-a exprimat poziția.

Iar noi, cetățenii, avem dreptul să știm cum s-a ajuns la acea decizie, să o punem sub semnul întrebării și să spunem atunci când nu suntem de acord.

Pentru asta nu trebuie să fim specialiști.

Trebuie doar să ne pese.

Citește și:

Podul de pe Cetății (I): Întrebările care au rămas fără răspuns

Podul de pe Cetății (II): Rapid și ieftin nu înseamnă și bine

Podul de pe Cetății (III): Ce spun vecinii și ce arată documentele