Acum 20 de ani, începeam un capitol care avea să definească ceea ce sunt în prezent.

Acum 20 de ani intram în clasa a I-a, la Liceul Teoretic Gustav Gündisch din Cisnădie. Nu știu cum erau alți copii atunci, dar mie mi-a plăcut școala. Părinții mei au făcut tot posibilul ca să am parte de o educație de calitate, m-au susținut și mi-au insuflat dorința de a fi cea mai bună, de a-mi dori mai mult.

În primul an de școală îmi aduc aminte de sala de clasă luminoasă, spațioasă, frumos decorată și caldă, unde Frau Adina, ne insufla dragostea de carte și ne făcea să venim cu drag la școală.

În clasa a II-a am fost mutați în clădirea din interiorul curții. Cei care au învățat la Gündisch își aduc aminte, cu siguranță, de clasa mică și întunecoasă de lângă sala de sport/festivități. Stăteam înghesuiți în băncile așezate pe două rânduri care lăsau la mijloc un loc îngust pentru ca Frau să poată scrie la tablă.

Aici am petrecut două săptămâni grele. Îmi  amintesc holurile lungi, întunecate și reci. Pentru că nu aveam toate manualele în germană, Frau ni le-a tradus din limba română.

După două săptămâni, părinții noștri au hotărât să ne transfere la o școală cu predare în limba germană din Sibiu, chiar dacă asta presupunea un efort în plus. Fiind prea mici, ca să facem naveta cu autobuzul, s-au împărțit, în schimburi săptămânale, pentru a ne duce la școală cu mașinile personale.

Însă, greul a început, cu adevărat, în clasa a V-a, după ce eu am intrat la Bruk și restul colegilor la alte gimnazii. Părinții nu se mai puteau coordona, plus că aveam și cursuri după-amiază. Neavând altă variantă, am fost nevoiți să facem naveta între Cisnădie și Sibiu, cu autobuzul, aventura care a durat până la sfârșitul clasei a XII-a.

În urmă cu 15 ani, autobuzele circulau din 30 în 30 min, până la o anumită oră. La amiază nu era foarte aglomerat din Cisnădie spre Sibiu, dar dimineața era bătaie pe locurile libere. Eram atât de mulți elevi, încât vocile noastre erau mai puternice decât motorul autobuzului cu burduf al lui nea Palea, care periodic mai rămânea înțepenit prin Șelimbăr.

Nu aveam nicio șansă să ajungem la timp la școală.

Iarna era și mai rău. Înghețam de frig în autobuze și ne înghesuiam pe locurile din față, pentru a fi cât mai aproape de mini-radiatorul așezat la picioarele șoferului.

Din 12 ani de navetă, ultimii opt, deși au fost cei mai grei, au fost în felul lor și frumoși. Mai toți ne-am călit trăind aventurile și peripețiile navetei cu autobuzul. Era să uit! Câteodată, seara, dacă aveam noroc prindeam autobuzul de Sădurel care avea scaune tapițate și trapă.

Mi-ar plăcea să spun că acum, după 20 de ani, lucrurile stau mai bine, că școlile au avut parte de îmbunătățiri și dotări conforme secolului XXI și că avem transport școlar.

În urmă cu doi ani, am ajuns din nou pe holurile liceului Gustav Gündisch. Nu s-a schimbat aproape nimic. Clasa de lângă sala de sport este la fel. Holul a rămas la fel de întunecat, rece și cu cabluri atârnate pe pereți. Veți spune, probabil, că liceul nu este al Primăriei și din acest motiv nu se poate investi, dar atunci, cum a fost posibilă renovarea fațadei? Legea permite administrației locale să facă investiții în domeniul școlar.

Astăzi, autobuzele nu mai vin la timp si sunt mai puține decât atunci, deși numărul elevilor crește an de an. Copiii din Cisnadie pornesc defavorizați, din start. În prezent, ei nu au nicio șansă de a beneficia de tratament egal, din punct de vedere al educației.

În Cisnădie există profesori extraordinari și o mulțime de elevi dornici să învețe, dar nu reușesc să o facă așa cum ar trebui pentru că nu au condițiile necesare. Sunt lipsiți de orice șansă de a învăța în era digitalizată.

Îmi revine obsesiv, întrebarea: Oare de ce, de-a lungul acestor ani nu s-a făcut niciun pas spre introducerea transportului școlar? De ce nu s-a făcut niciun pas spre aducerea tuturor școlilor din Cisnădie la nivelul celor din Sibiu?  Despre Zona Metropolitană, nici nu mai are sens să vorbim...

Am început această postare, cu afirmația: “N-aveți nicio șansă!”, pentru că o aud tot mai des în ultimul timp, de când am ales să candidez la Consiliul Local Cisnădie și nu pot fi de acord cu aceasta.

Dacă analizăm rocadele, tandemurile, cumetriile și deciziile luate de aceiași oameni care s-au rotit de pe un scaun pe altul, în administrația locală, timp de 20 ani, înțelegem de ce nu am avut nicio șansă. Dincolo de partide și simpatii politice sunt oamenii Cisnădiei, sunt copiii Cisnădiei, este întreaga comunitate care merită să aibă o șansă!

Celor aflați acum la conducere, le-ați oferit, timp de 20 de ani, nenumărate șanse de a vă arăta că au dragoste de oameni și de oraș. Astăzi, când scriu această postare, din cauza conjuncturilor sanitare vedem că viața noastră s-a schimbat, societatea este pe cale să se schimbe ca și lumea intreagă, de altfel. Ce nu au făcut acești oameni în 20 de ani, nu au cum să facă în următorii 4...

Este momentul schimbării și în Cisnădie, dacă vrem să rămânem în contact cu civilizația secolului în care trăim!

Cred cu tărie că aceasta este șansa noastră, pentru că suntem conectați la noile tehnologii, prin natura pregătirii profesionale pe care o avem, fiecare dintre noi, și pentru că viitorul este al nostru.

Avem o șansă pentru că Cisnădia nu-și mai poate permite să mai piardă încă 4 ani!